Confuzii și (încercări de) clarificări (RO)

Pe zi ce trece, am impresia că societatea românească înțelege din ce în ce mai puțin despre ce e vorba în sintagma „conflict de interese” și cum ar trebui să se raporteze la politica publică anticorupție a statului român.  Pentru că sunt membru în Consiliul Național de Integritate, simt nevoia să clarific unele lucruri;  tocmai pentru ca sunt membru în CNI, mă-ntreb dacă statutul ăsta îmi permite sa critic…  Totuși, încă mai am libertate de exprimare (că nu mi-a luat-o nimeni) și-mi pot exprima gândurile fără să se-nțeleagă din asta c-aș acuza pe cineva de ceva—pur și simplu, exprim o părere personală și unele îngrijorări despre „scandalul Botiș” și, de ce nu?, despre câteva din implicațiile lui:

foto: http://www.mediafax.ro

Prima provocare vine din ideea păguboasă, imprimată în societatea românească încă din 2005, că tot ce-nseamnă corupție trebuie să ducă la soluția sângeroasă a căderii capetelor, a punerii oamenilor după gratii.  De soluția sistemică, de corectare a mecanismelor care au făcut posibilă corupția, de prevenire a situațiilor similare în viitor, nu se mai preocupă opinia publică :-(  Totul rămâne circumscris zonei sângeroase—dacă am primit sânge, ne liniștim și uităm;  dacă n-am primit sânge, rămânem înverșunați și-ncrâncenați, până când frustrarea că n-am primit sânge răbufnește irațional, ca-n cazul unui părinte care-și bate copiii din nimic, pentru că-și aduce aminte cum n-a primit restul corect, la alimentara, în urmă cu o săptămână.

A doua provocare vine din faptul că, deși vorbim despre conflict de interese de vreo 10 ani, încă nu ne-am lămurit cei-i aia :-(  În 2005, m-am opus ideii de-a include în Codul penal infracțiunea de conflict de interese (art. 253^1), pentru că mie mi se pare imposibil de probat—alternativa abuzului sau a neglijenței în serviciu (art. 246-249) îmi pare că-i este mult mai utilă procurorului.  [O (in)decizie în interes public tarată de un interes personal este, de fapt, un abuz;  dacă interesul personal nu era conștientizat ori intenționat, rezultă o neglijență.]  Desigur, conflictul de interese este patul germinativ al corupției, însă confuzia despre conflictul de interese e exact îngrășământul necesar pentru ca buruiana sângeroasă de mai sus să crească atât de viguroasă cât o vedem azi :-(

Cea mai răspândită confuzie este cea privind incompatibilitatea, care-i o stare, în timp ce conflictul de interese e doar o situație.  Ce vreau să spun cu asta?!?  O stare e ceva permanent sau îndelungat, în timp ce situația e ceva punctual, limitat în timp.  O stare de incompatibilitate se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor pe care (nu) le faci, deciziilor pe care (nu) le iei, (contr)actelor pe care (nu) le închei.  [Folosesc și formula cu „nu,” pentru că abuzul sau neglijența se poate discuta și cu privire la neîndeplinirea unor atribuții, nu doar cu privire la îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor.]  Prin contrast, o situație de conflict de interese nu se reflectă decât asupra unui lucru (ne)făcut, unei decizii (ne)luate, unui (contr)act (ne)încheiat.

De aici rezultă un mini-ghid privind analiza situațiilor de conflict de interese, pe care l-am prezentat la o conferință, la sfârșitul anului 2008.  Eu definesc conflictul de interese drept situația în care, la momentul luării unei decizii, decidentul este influențat de un interes personal aflat în contradicție cu interesul public pe care trebuie să-l servească, să-l protejeze ori să-l fructifice prin acea decizie.  Pornind de la această definiție, eu cred că analiza trebuie să parcurgă (cel puțin) următorii pași:

1. Care este (in)decizia suspectată de conflict de interese?  Decidentul nu este important, în această etapă, întrucât trebuie stabilit, mai întâi, dacă există legătură între (in)decizie și atribuțiile din fișa postului.
2. Ce spun fișa postului și inventarul atribuțiilor legale despre acel tip de (in)decizii?  Dacă acel tip de (in)decizie nu este în fișa postului, nu mai putem discuta despre un conflict de interese, ci trecem direct la abuz în serviciu.
3. Care sunt obiectivele instituției, respectiv ce diferențe există între tratamentul aplicat diferitelor categorii de clienți, beneficiari sau utilizatori finali ai serviciilor acelei instituții?  Dacă (in)decizia de mai sus este în perfectă concordanță cu obiectivele și cu istoricul decizional al instituției, fie nu mai putem vorbi de conflict de interese, fie putem descoperi o deficiență instituțională îndelungată.
4. Care ar putea fi zonele decizionale expuse la conflict de interese, față de obiectivele și istoricul de mai sus?  Dacă (in)decizia de la 1, aflată în sarcina funcționarului de la 2, cu obiectivele și istoricul de la 3, nu se află într-o zonă decizională vulnerabilă, din nou, lăsăm deoparte ideea de conflict de interese.
5. Cum se diferențiază (in)decizia de la care am pornit de alte potențiale matrapazlâcuri?  Teoretic, se poate descoperi că (in)decizia de la 1 nu este influențată de un interes personal (direct sau indirect, patrimonial sau nepatrimonial), ci este influențată de alte motivații, ducând la ipoteze alternative—abuz, fraudă, înșelăciune etc.
6. Ce alternative existau în privința decidentului?  Sigur a luat el (in)decizia suspectată la 1 sau decizia a fost luată de altcineva, iar decidentul în cauză „a semnat ca primaru’”?  Se putea identifica un coleg, cu relativ aceeași poziție/calificare/experiență, căruia să-i poată fi delegată luarea acelei (in)decizii?  Dacă nu, cum altfel se putea evita situația de conflict de interese?
7. Care a fost argumentația pentru acea (in)decizie?  Dacă argumentația e corectă și e coerentă cu bunele practici în domeniu sau cu interpretarea general acceptată a legislației în vigoare, se mai poate discuta despre conflict de interese, abuz ori neglijență?
8. Care este situația concretă a decidentului suspectat?  [După cum vedeți, persoana decidentului devine importantă pentru această analiză abia după ce au fost studiate toate celelate aspecte!]  Are acest decident interese personale care ar putea intra în conflict cu interesul public pe care ar trebui să-l servească, protejeze ori fructifice?  Dacă da și dacă nici alternativă n-a existat (vezi punctul 6), unde și cum se poate proba defectul din argumentație (vezi punctul 7)?

Analiza asta nu-i ușoară!  Poate că eu am sărit niște pași, poate că nu m-am gândit la toate posibilitățile, poate că n-am imaginat toate încrengăturile…  Însă procedura oficială privind analiza situațiilor de conflict de interese ne este necunoscută, rămânând clasificată, în ciuda repetatelor strădanii ale CNI și ale unor organizații neguvernamentale.  Pericolul legat de o procedură clasificată este că, prin recurs la CEDO, adevăratele matrapazlâcuri pot rămâne iremediabil nesancționate :-(  Bunăoară, (teoretic) dl Botiș s-ar putea folosi de mini-ghidul meu de analiză și-ar putea demonstra că, în cazul dumnealui, n-a fost vorba de-o situație conflict de interese, ci doar de-o aparență.

Și-aici mă simt nevoit să clarific încă o confuzie, pentru că nu toate conflictele de interese sunt la fel, respectiv nu toate sunt reale—de fapt, orice situație de conflict de interese poate îmbrăca una din următoarele forme:

• aparentă—nu s-a-ntâmplat nimic ilegal sau imoral, însă suspiciunea persistă, așa încât se pot imagina proceduri pentru evitarea acestor situații, în viitor;  la limită, se poate gândi completarea legislației, pentru introducerea unei noi incompatibilități, astfel încât interdicția de stare să prevină eficient aparența de situație;
• potențială sau iminentă—stă să se-ntample ceva, însă prevenția este la îndemână:  fie că decidentul se abține de la luarea deciziei și solicită delegarea altei persoane, fie că intervine un terț care are căderea să delege luarea deciziei altcuiva;
• reală sau consumată—decizia chiar a fost luată în conflict de interese, ceea ce trebuie să atragă sancțiuni;  însă trebuie să putem distinge, din perspectiva aplicării unor sancțiuni proporționale (inclusiv în ceea ce privește anularea deciziei), încă două (sub-)modalități distincte: 
• dacă decizia este perfect coerentă cu legea, cu obiectivele instituționale și cu istoricul decizional al persoanei, adică interesul personal, deși realizat, nu impietează asupra interesului public, respectiv
• dacă decizia este contrară/deficitară față de lege, obiective ori istoric, adică interesul personal, pe deplin (sau doar parțial) realizat, a cauzat un prejudiciu interesului public.

M-am ocupat mult prea mult timp (9-10 ani) de problematica asta, pentru a putea lăsa astfel de confuzii să planeze, necorectate, în spațiul public.  Doresc o Agenție de Integritate care să fie eficientă, așa încât mi-ar plăcea să nu se înece în propria-i opacitate.  Dincolo de chestiunea procedurii clasificate, am mai observat o discrepanță care mă neliniștește, în privința ANI:  După calculele mele, durata medie de soluționare a unui dosar este de 200 de zile (între 162 și 252, în funcție de complexitate—vezi pag. 9 din Strategia ANI), așa încât nu pot să nu mă-ntreb prin ce miracol au reușit inspectorii de integritate să soluționeze cazul Botiș în doar o săptămână—o fi avut legătură cu fertilitatea păgână, pre-creștină, care se suprapune sărbătorilor de Paști?!?

Nu mi-a plăcut de ministrul Botiș, dar chiar nu sunt convins că, în cazul ăsta, s-ar fi aflat într-un real conflict de interese;  nu-mi face plăcere să-i ofer colacul de salvare, deși am convingerea că nu-l va folosi, pentru că lui chiar i-a convenit să se oprească aici…  Sigur că nu-mi place discrepanța dintre retorica obiectivelor de politică publică anticorupție și practica rezultatelor obținute, sigur că nu-mi place modul în care presa relatează astfel de cazuri, sigur că nu-mi place (lipsa de) performanță a actualului cadru legislativ și instituțional…  Dar, cine știe?, poate se mai deșteaptă cineva și mi se alătură în efortul de-a corecta lucrurile astea?!?  Aștept cu interes :-)