O iubire urbană (RO, sincron)

Dacă m-aţi urmărit suficient de constant, ştiţi c-am mai scris despre oraşul în care m-am născut şi-am copilărit, cel puţin de 3 ori.  Acum, deşi plecat din ţară, scriu iar despre Bucureşti, în sincron cu trupa de bloggeri little not-blue spades biking woodly on bass ;-)  Nu ştiu dacă eu sunt singurul bucureştean get-beget dintre prietenii mei, dar asta n-are nici cea mai mică importanţă!  [Ba, de multe ori, a fi bucureştean e vorbă de ocară ;-) ]  Oraşul ăsta te ţine-n mrejele lui, atât de iscusit, c-aş putea jura c-ar trebui să poarte numele Dâmboviţei, în loc de cel al ciobanului Bucur ;-)

sursa:  www.wikipedia.org

Nu ştiu foarte bine dacă mă iubeşte această urbe, dar eu cred c-o iubesc pe ea :-)  Aşa că m-am gândit să vă povestesc un pic despre defectele capitalei—despre acele defecte pe care sunt dispus să le trec cu vederea, deşi n-au fost chiar recunoscute, nicicum asumate, cu atât mai puţin corectate…

• E un oraş prea mare (şi aglomerat), iar mie-mi plac oraşele mici—de vreo 10 ori mai mici;  totuşi, poţi găsi atmosfera de oraş mic, gen Blagoevgrad sau chiar Timişoara, în centrul vechi ori prin cartierele vechi.  Păcat că sunt foarte departe unele de altele şi nu prea ai cu ce ajunge dintr-o parte-n alta.
• Ai putea încerca s-ajungi dintr-o parte-n cealaltă pe bicicletă—ceea ce mie-mi place enorm; dar nu ai la dispoziţie benzi speciale pentru biciclete, ca la Maastricht sau la Berlin, pentru că, până şi-n puţinele locuri unde ele există, sunt ocupate cu maşini parcate ori cabine telefonice nefuncţionale.
• Măcar cu piciorul ai putea face un mic circuit al locurilor interesante—iar mie-mi place tare mult să merg pe jos;  însă n-ai putea urma un traseu inscripţionat pe pavaj, ca la Boston, pentru că, deşi s-a încercat cu un desen al tălpilor verzi, ele s-au şters, s-au pierdut, oricum nu duceau nicăieri.
• Oraşul plânge pe-nfundate, dacă ştii la ce să te uiţi şi cum să-i asculţi păsurile—am descoperit cum să fac asta, că-mi place să pot oferi un umăr, mai ales cuiva care are nevoie să (se) plângă;  doar că-i îngrozitor de greu să-mpaci toate caprele cu toate verzele, chiar dacă există o şansă.
• Parcurile sunt destul de puţine, după părerea mea, apele sunt neîngrijite, verdeaţa este insuficientă pentru un oraş atât de predispus la poluare—şi mie chiar îmi face plăcere să mă plimb, eventual cu un căţel alături;  recent, am (re)descoperit parcul Carol, care-mi dă speranţa că se poate mai bine.

sursa:  camera foto a vechiului meu mobil

În copilărie, tata mă punea să iau câte un autobuz sau troleibuz, să merg cu el până la capăt şi-napoi, după care să-i scriu o compunere despre ce-am văzut, ce mi-a plăcut, ce-am înţeles…  Parcă mi-e dor să mai fac asta, să re-cunosc oraşul, macar ca-n 1998.  Constat/recunosc că nu-mi mai cunosc atât de bine urbea natală şi c-ar trebui s-o scot la o plimbare, s-o las să-mi povestească şi ce mai face, şi ce-şi mai doreşte, şi ce crede c-aş putea face eu pentru ea.  Când mă-ntorc, la sfârşit de septembrie, promit s-o scot la o cafea, să schimbăm impresii, c-am avut ocazia să discut cu multe din suratele ei—poate ne vom iubi din nou ;-)