O naivitate neconstituţională (RO)

Cu stabilitate politică, cu înţelegere între partide—ce şi când şi ce date îşi stabilesc ei pentru alegeri este treaba lor—cu certitudine reuşim, şi ar fi păcat ca politicieni lipsiţi de responsabilitate să dea cu piciorul sacrificiilor pe care de doi ani le fac românii.

Traian Băsescu, 25 ianuarie 2012

Păstrând proporţiile, cred că discursul lui Constantin Pîrvulescu din 1979 a şocat opinia publică de-atunci cam tot atât de puternic cât demonstraţiile „din Piaţă” şochează opinia publică de-acum.  De-aceea, în anii 80, am început să mă uit la discursurile Preşedintelui, sperând să prind şi eu o astfel de-ntâmplare, în direct.  Aseară, m-am uitat la discursul Preşedintelui cu speranţa naivă că şi-ar putea face o „autocritică sănătoasă” şi-ar putea să ne ofere o soluţie…  Da, m-a surprins platitudinea discursului!  Dar tot am găsit un fragment care cred că merită un pic de atenţie, mai ales dacă ţinem cont şi de decizia CCR de ieri.

Las deoparte observaţia că Preşedintele se autoexclude din clasa politică, atunci când spune că alegerile sunt „treaba lor.”  Mie mi se pare că putem distinge, în fragmentul citat, o cheie pentru soluţionarea crizei politice.  Pentru că a mizat totul pe o singură carte, Constituţia, Preşedintele nu poate spune explicit că e dispus să accepte şi să nu sancţioneze o eventuală soluţie neconstituţională.  Dar o astfel de soluţie există, iar Preşedintele spune că, dacă partidele se vor înţelege asupra alegerilor, în scopul stabilităţii politice, el nu se va opune.  Mai bine zis, asta aleg eu să citesc printre rânduri, cu aceeaşi naivitate :-)

Aşadar, ce-ar putea face partidele noastre parlamentare, cu responsabilitate faţă de sacrificiile românilor?  Ar putea cădea la învoială cu privire la organizarea alegerilor, „la termen,” dar mai devreme de noiembrie.  Dacă nimeni nu va ataca o astfel de decizie la CCR (deşi evident neconstituţională), această soluţie ar putea trece nesancţionată.  Preşedintele spune că el n-o va ataca!  CCR nu se poate autosesiza;  grupurile parlamentare şi preşedinţii celor două Camere vor fi parte la învoială;  ÎCCJ n-ar avea motiv, aşa că mai rămâne să fie convins doar Avocatul Poporului.  Cred că societatea civilă ar sprijini ideea, aşa că mi se pare fezabilă :-)

Desigur, situaţia asta nu se rezolvă doar prin învoiala partidelor asupra datei alegerilor.  Învoiala lor va trebui să cuprindă o amplă revizuire a Constituţiei.  Ba chiar s-ar putea ridica un pic miza, răspunzând direct cerinţelor „din Piaţă,” cu organizarea alegerilor pentru un Parlament cu mandat limitat, de numai 2 ani, care să joace rolul unei noi Adunări Constituante.  Întrebarea, până la urmă, se referă la ce vrea PDL, indiferent dacă iniţiază ori doar acceptă o astfel de soluţie.  De azi, jocul electoral al anului 2012 ar putea deveni mult mai interesant decât mi-aş fi putut închipui :-)  Visez frumos şi naiv, nu-i aşa?!?

Adevărul e că discursul lui Pîrvulescu a şocat „atât de tare” sistemul de-atunci, c-a mai durat 10 ani până la marea schimbare din 89, iar relaţia de cauzalitate nu poate fi demonstrată (foarte probabil, tocmai pentru că nu există).  Diferenţa e că, acum, conştientizăm mult mai bine că nu ne permitem 10 ani de strâns cureaua, de pus încă un pulovăr, de mâncat numai tacâmuri de pui şi cotoloane de porc, adică de sacrificii şi privaţiuni menite să plătească datoria publică…  De fapt, sper că acum conştientizăm!  Mijloacele ne sunt la îndemână, dacă vrem să le folosim…

Prostie fără margini (RO)

Încă nu m-am hotărât dacă prostia politicienilor mi se pare doar înduioşătoare sau de-a dreptul insultătoare, dar mă surprinde s-o văd nemărginită :-(  Demisiile şi demiterile politicienilor zboară-n stânga şi-n dreapta, absolut aiurea!  Mă uitam, aseară, la TVR Info, de unde aflam că ministrul agriculturii nu ştia dacă PDL are sau nu un protocol de guvernare cu UDMR şi UNPR.  Sunt absolut siderat!!!  Însă problema dlui Tabără este minoră faţă de celelalte evenimente ale zilei de ieri, atât la putere, cât şi în opoziţie…  Sper ca dovezile de prostie să se oprească la politicieni!

sursa:  videonews.antena3.ro, 2 martie 2011

Demiterea ministrului de externe poate fi o măsură corectă, din perspectiva relaţionării cu societatea civilă.  Dar nu demiţi un ministru (şi e irelevant dacă se întâmpla şi altfel decât prin SMS) exact când reprezintă România într-o misiune diplomatică la nivel european :-(  De acord, poate c-a fost o prostie să-l desemnezi pentru a deschide dialogul PDL cu societatea civilă, dar este o prostie şi mai mare să-l laşi „cu chiloţii-n vine” în faţa omologilor europeni!  Dacă solicitarea privind plecarea Guvernului Boc era chestionabilă până azi, această prostie chiar necesită demiterea Premierului!

Demisia unor deputaţi din opoziţie (chiar şi în alb de-ar fi!) este o prostie şi mai mare decât demiterea ministrului de externe!  Aceşti parlamentari au fost trimişi acolo de electoratul lor, tocmai pentru a reprezenta un segment de cetăţeni.  Intenţia de renunţare la mandat face rău de trei ori:  1—trădează încrederea unor electori;  2—poate accentua periculos balanţa de putere din Parlament în favoarea majorităţii;  3—deschide calea pentru pierderea definitivă a unor poziţii politice bine consolidate în circumscripţiile electorale.  Pentru astfel de inconştienţă, toţi (pseudo-)demisionarii opoziţiei ar trebui excluşi din politică!

Aşa cum scriam ieri, susţin că este nevoie de politică!  Poate că prostia politicienilor (înduioşătoare, ca-n cazul Baconschi, sau insultătoare, ca-n cazul Orban/Săftoiu) ne va ajuta să scăpăm de politica proastă de pân-acum şi să găsim politica buna (onestă, comunicativă şi responsabilă) de care avem nevoie…  Dincolo de prostiile pe care le acuz, guvernanţii actuali au luat-o pe-o pantă periculoasă, a propos de „corelaţia de la Lausanne”:  Ieri, au anunţat încă 2 concesii (amânarea taxei de mediu şi demiterea lui Baconschi), dându-i mai mult oxigen flăcării din „Piaţă” decât mitingul opoziţiei de săptămâna trecută.

Acum, mi-e teamă de radicalizarea situaţiei, pentru că lipsa deschiderii sau disponibilităţii de dialog e, deja, suficient de acută.  Sper să nu se radicalizeze tocmai societatea civilă, pentru că dialogul cu autorităţile nu poate porni de la o listă de solicitări maximale, ci de la punctul de acord minimal din trecut!  Şi nu poate propune (cu atât mai puţin impune!) un contract, tocmai atunci când autorităţile se află cu spatele la zid...  În acest moment, radicalizarea societăţii civile ar fi cea mai mare prostie posibilă, pentru că ar da şi mai multă apă la moara celor care acuză politizarea organizaţiilor neguvernamentale :-(

Dialogul în comă (RO, lunguţ)

Viitorul este oglinda trecutului:  dacă te uiţi prea mult în trecut, vei repeta greşelile altora;  dacă te poţi abţine şi nu te uiţi, măcar ai garanţia că vei face (doar) greşelile tale…

Elemér Hankiss, 1994, IWM Cortona Summer School

citat aproximativ, din memorie

Aproape incredibil, protestele ţin (şi se menţin) de 10 zile.  Dar dialogul încă nu a început şi mi-e teamă că nici nu are de unde să înceapă :-(  În trecut, guvernanţii au ignorat şi desconsiderat toţi partenerii de dialog, până într-un punct în care toţi au uitat ce este dialogul.  Dacă întreaga masă a guvernanţilor ar putea fi redusă la o singură fiinţă/conştiinţă, aş putea crede că gândurile care i s-au conturat în ultimele 10 zile sună cam aşa:

• cu manifestanţii din stradă nu se discută, pentru că nu sunt organizaţi ori pentru că sunt bezmetici sau nestructuraţi în cerinţe sau prea diverşi (dacă n-ar fi fost aşa, de mult îi săltam pentru ceva complot);
• cu organizaţiile neguvernamentale nu se discută, pentru că se ţin cu coada pe sus şi vor dialog structurat—oricum, şi ăştia-s prea diverşi, nestructuraţi, nereprezentativi (dacă puteam, îi rădeam noi de mult);
• cu sindicatele şi patronatele nu se discută, pentru că n-are rost, ce vor ei/ele nu se poate în condiţiile economice actuale, plus greaua moştenire (oricum, le-am tras-o cu codul muncii şi legea dialogului social);
• cu partidele politice, hmmm, n-avem ce face, trebuie discutat în parlament, că trebuie menţinute nişte aparenţe faţă de Europa şi restul lumii civilizate (oricum, i-am înfundat cu comasarea alegerilor);
• şi cu cine altcineva ar mai trebui discutat?—nimeni!, sigur?, foarte bine!, hai, lasă conflictele-astea, interne, c-avem altă treabă!…

sursa:  Jonas Gahr Støre: In defense of dialogue, TEDxRC2, 2011

Da, sesiunea parlamentară extraordinară de azi este un bun câştigat pentru politica de rit vechi.  Nu, nu e suficient, pentru că nu se va ajunge la o soluţie parlamentară pentru varietatea problemelor ridicate „în Piaţă” (să nu uităm că este vorba de vreo 10.000 de oameni, în vreo 30 de oraşe ale ţării, plus diaspora).  Şi mai important, nu e suficient, tocmai pentru că oamenii „din Piaţă” nu se simt reprezentaţi de/în acest Parlament!  Nu e suficient, în cele din urmă, pentru că guvernanţii şi opozanţii sunt incapabili să acopere oglinda trecutului când se uită spre viitor—monolog după monolog, azi, la tribuna Parlamentului, vom auzi cuvinte grele (îi săltăm, îi radem, le-o tragem, îi înfundăm, avem altă treabă), iară nu soluţii… 

Conflictul intern va continua, pentru c-am uitat să dialogăm, nu mai ştim cum se face asta, nici măcar nu ştim despre ce-am putea vorbi, despre ce-am vrea (chiar, am vrea?!?) să ascultăm un alt punct de vedere, cu atât mai puţin cum să ne alegem interlocutorul şi cum să-i trimitem o invitaţie.  Dl Boc (sau dl Oltean) n-a încercat sau n-a anunţat o nouă încercare de dialog cu sindicatele care au lipsit săptămâna trecută;  dl Baconschi (sau dl Voinescu) n-a revenit cu o alternativă de dialog cu societatea civilă, deşi i s-au făcut şi sugestii;  presa înclinată puterii continuă să-i discrediteze pe manifestanţi—acum sunt judecaţi la stilistică şi retorică, adică acuma-s numa’ „proşti,” când ar fi putut să fie „ultraşi,” adică „proşti cu muşchi”…

Mi-a atras atenţia un schimb de replici (foarte probabil neintenţionat) între Andreea Nicuţar şi Florina Presadă, condimentat cu nişte constatări de Andrei Tiuţ.  Cu cât grupurile „din Piaţă” sunt mai fragmentate, cu-atât sunt mai uşor de ignorat (dacă vrei doar să mimezi dialogul), respectiv cu-atât sunt mai greu de adunat la o discuţie cu mintea-n cap (dacă ai vrea, cu adevărat, să dialoghezi).  Deodată, divide et impera îmi pare că înseamnă şi altceva decât mi s-a spus la şcoală…  Ca să poţi stăpâni întregul, pe rit nou, cred că ai nevoie de mecanisme de dialog cât mai mărunte, cât mai jos, cât mai aproape de nevoile fiecăruia;  de mecanisme care să educe responsabilitatea decidenţilor, înainte ca ei să primească mai multă putere decât pot duce…

Mă gândesc, din nou, la Europa, în egală măsură în care mă gândesc la fiecare cetăţean al ei…  Mi-aduc aminte de Consiliul/Summitul din 8 decembrie şi (păstrând proporţiile) nu pot să nu-l asemuiesc cu sesiunea parlamentară de azi.  Îmi pare că şefii de stat şi de guvern din Europa nu-s cu mult diferiţi de şefii noştri de partid;  toţi sunt de rit vechi—nici pentru deciziile de-acolo nu s-a dialogat cu manifestanţii anului 2011, nu s-a cerut vreun punct de vedere din partea organizaţiilor, sindicatelor şi patronatelor, partidelor, ci doar s-a jucat balanţa de putere, aşa cum o cunoaştem din trecut.  Nu cred că e neapărat nevoie de-o altfel de politică ori de-o nouă clasă politică—„altfel” sau „nou” înseamnă să te raportezi, totuşi, la trecut, adică să te expui la repetarea greşelilor…

Cred că e nevoie de-o politică onestă, bazată pe nevoi, obiective şi soluţii cu mintea-n cap!  Cred că e nevoie de-o reorganizare a instrumentului politico-economic pe care-l numim „stat,” astfel încât instituţiile să fie permanent funcţionale şi aproape de cetăţean, să putem satisface nevoia de diferenţiere a unora, prin regiuni, dar să putem menţine/stăpâni şi competitivitatea economică a întregului—european, nu naţional.  Cred că Europa va uita de statele-membre şi va deveni o confederaţie de regiuni, iar exemplul Navarrei mă face şi mai încrezător în acest viitor!  Dar, recunosc, perspectiva şi anvergura acestui subiect de dialog nu-i ajută, acum, cu absolut nimic, pe oamenii „din Piaţă,” pentru că şi ei se uită în trecut…

Oricum, oamenii „din Piaţă” protestează şi împotriva mea, pentru că nici eu nu (mai?) ştiu cum dialoga :-(

„Viermii,” politicienii şi eroarea (RO)

Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem in errore manere.  Melius quidem erat, si nunquam erraremus[!]

Sancti Aurelii Augustini Opera, vol. IV, p. 412

Când ajunge cuţitul la os, viermii chiar te pot mânca de viu!  Sau pot roade numai putreziciunea şi vindeca rana…  Depinde—cât de bine ştii să să te porţi cu ei, politicianule?!?  O modalitate bună de învăţare este prin încercare şi eroare; ai greşit, nu-i nimic, învaţă din asta şi mai încearcă o dată!  Încă te bucuri de prezumţia de inteligenţă şi încă n-ai epuizat toate modalităţile, canalele şi instrumentele de dialog.  Iar dacă ştii si poţi să-ţi recunoşti greşeala, elegant şi diplomat, poate vei ieşi mai înţelept din încercarea asta :-)  Sper, pentru binele nostru, al tuturor, că nu vei persevera în eroare!

foto: unica întâlnire CoCoAF cu PM Boc, iunie 2009

Era luni, cu toţii eram îngrijoraţi după violenţele de duminică, televizorul era deschis, iar eu povesteam aprins despre „corelaţia de la Lausanne.”  Vocile de lângă mine mă fac atent asupra întâmplării de pe ecran:  „Băi, ce-a slăbit ăsta!,”  „Nu, frate, doar şi-a ras barbişonu’ şi-i mai luminos la faţă…”  „Ia să vedem, ce zice?”  Era Sever Voinescu şi mă bucura ce-auzeam din gura lui, pentru că mi se părea că îndemnul meu fusese, cumva, ascultat :-)  Deodată, părea că ideea dialogului şi-a consultărilor publice era luată-n serios!  „Decât” că mi s-a părut, pentru că nu fusesem suficient de atent la toate cuvintele, nuanţele şi implicaţiile:

„PDL are la dispoziţie arma dialogului. Constatăm că a apărut o crevasă între politicieni şi societate şi o crevasă între putere şi opoziţie şi[, prin urmare, PDL] a luat decizia să înceapă un dialog pe trei paliere. PDL va lansa astăzi invitaţia structurilor civice pentru a veni la dialog şi să găsim împreună soluţii, iar Teodor Baconschi a fost însărcinat de Colegiul Director să organizeze acest dialog. S-a decis să înceapă un dialog cu structurile sindicale, iar Ioan Oltean a fost însărcinat cu acest dialog. Ne dorim un dialog cu celelalte partide politice, cu opoziţia, iar Emil Boc a fost desemnat să genereze şi să gestioneze acest dialog“, a afirmat Sever Voinescu.

Desemnarea dlui Baconschi drept interfaţă cu societatea civilă avea oarecare sens, pentru că dînsul se revendică din acest mediu, e preşedinte de organizaţie şi patronează, la minister, singurul mecanism de dialog care mai funcţionează, cât-de-cât.  Doar că ministrul de externe chiar n-ar fi avut de ce să discute cu societatea civilă despre actualitatea internă a protestelor de stradă, iar premierul Boc îşi asumase (tot eronat, după mine) dialogul cu partidele—mai bine făceau invers, c-ar fi avut mai multe şanse de succes…  Despre desemnarea dlui Oltean în relaţia cu sindicatele, nu mai comentez, că i-a luat-o premierul înainte ;-)

Absolut normal, când liderii politici nu-şi exersează, timp îndelungat, abilităţile de dialog şi consultare, au tendinţa de-a uita cum se face lucrul ăsta.  Când te simţi încolţit, presiunea e şi mai mare, tinzi să uiţi tot ce-ai învăţat vreodată şi greşeşti.  Aşa a greşit şi conducerea PDL, căzând în capcana unei soluţii politice, când avea de rezolvat o problemă socială, de resortul puterii executive.  [Probabil că-i prima dată când USL îi ia faţa Preşedintelui în conturarea agendei politice, iar PDL înregistrează prima greşeală forţată.]  Iar eroarea cea mai vizibilă pentru societatea civilă este că PDL a încercat să se substituie Guvernului :-(

„Capu’ face, capu’ trage,” spune un vechi proverb.  Organizaţiile societăţii civile aşteaptă de mulţi ani dialogul cu autorităţile, ba chiar l-au solicitat, l-au iniţiat de nenumărate ori, indiferent câte obstacole au întâmpinat pe parcurs.  Politicienii aflaţi la guvernare au rămas surzi, au ignorat ideile şi soluţiile propuse, au zădărnicit orice formă de dialog, ba chiar au acuzat organizaţiile de tot felul de rele, care mai de care mai absurde şi ridicole.  Era absolut previzibil că societatea civilă, atentă la mecanismele bunei guvernări, nu va dialoga cu partidul, ci cu autorităţile statului (chiar şi Parlamentul putea fi o soluţie). 

Stângăcia cu care a fost iniţiat dialogul, datorată îndelungatei lipse de exerciţiu, atrage un răspuns pe măsură.  Dacă guvernanţii continuă să mimeze dialogul, dacă nu învaţă cum se structurează o consultare publică ori dacă nu-şi amintesc că există mecanisme consacrate (gen CoCoAF), vor mai primi astfel de palme usturătoare din partea organizaţiilor societăţii civile :-(  Aşa cum scriam cu 3 ani în urmă, există oameni în societatea civilă care nu-s dispuşi nici să se căciulească în faţa demnitarilor/politicienilor, nici să le dea cecuri în alb, pentru că politicienii reprezintă (doar) votanţi, pe când societatea civilă reprezintă drepturi.

PS.  Mă jigneşte profund atitudinea televiziunilor angajate politic, atunci când titrează sub numele lui Radu Mazăre textul „golan bătrân, vierme tânăr,” pentru că această atitudine trădează intenţia opoziţiei de-a-şi bate joc de dialogul cu societatea civilă în exact aceeaşi măsură în care o face şi actuala putere!

Un punct de inflexiune? (RO)

… o singură ţară postcomunistă (România) şi o democraţie consolidată (Olanda) înregistrează o corelaţie pozitivă între încredere[a în instituţiile publice] şi angajamentul protestatar.

Conferinţa ESRA, Lausanne, 2011

Am fost întrebat, astă-vară, ce explicaţie am eu pentru această descoperire despre România şi am dat un răspuns care a fost imediat catalogat drept contra-intuitiv:  Cu cât e mai mică încrederea oamenilor din ţara asta în capacitatea instituţiilor publice de-a le rezolva problemele, cu atât e mai mică şi disponibilitatea lor de-a se angaja în manifestări de protest.  Asta e o corelaţie pozitivă, chiar dacă e citită „în jos.”  În Olanda, aceeaşi corelaţie pozitivă se poate citi „în sus,” oamenii având disponibilitate pentru protest tocmai pentru că au încredere că instituţiile au capacitate şi reacţionează şi rezolvă.  Eu încă n-am încredere nici în instituţiile din România, nici în protestele de pe străzile ei…

clip preluat via LeaculDurerii.ro, de pe Foaie de blogger

Zilele-astea, vedem în România manifestări de protest şi încleştări violente cu forţele de ordine, prin toate oraşele mari ale ţării.  N-au legătură directă nici cu criza, nici cu abuzurile puterii, nici cu vreo organizare ocultă a opoziţiei—părerea mea!  Simplă coincidenţă, spun, pentru că e prima dată când românii văd că instituţiile reacţionează pozitiv la cererile lor.  „Corelaţia de la Lausanne” a fost potenţată pentru o citire „în sus” şi-atât.  Vremea bună de afară, bâlba prezidenţială, absenţa/tăcerea guvernamentală, supra-licitarea mediatică, imixtiunea stupidă a opoziţiei (şi oricare altele) sunt doar circumstanţele favorabile pentru manifestarea unui comportament—latent, dar cunoscut.

Mai grav este că, după aproape 9 ani de la promulgare, instituţiile publice încă nu ştiu/nu vor să gestioneze corect o consultare publică;  ba, aş spune că totul a pornit de la intenţia guvernanţilor de-a manipula procesul de consultare :-(  Aşa cum au făcut şi cu Codurile, guvernanţii au omis studiile de impact, au scris un text incomplet, de mântuială, au lansat procedura de consultare în perioada sărbătorilor, la mişto, respectiv au încercat să fabrice un scandal paralel şi personalizat (despre conflictul de interese al dlui Arafat, aparent, iminent sau consumat, poate vorbim altă dată, la pachet cu dl Ciuhodaru, „consilier onorific”).  Vorba ‘ceea, cine seamănă vânt culege furtună…

Eu cred că vom putea vorbi despre zilele-astea ca despre un punct de inflexiune în interpretarea „corelaţiei de la Lausanne” şi/sau despre modificarea comportamentului protestatar al românilor, dacă şi numai dacă (sau doar atunci când) instituţiile noastre vor învăţa cum se gestionează corect un proces de consultare publică în baza legii transparenţei decizionale 52/2003.  De fapt, instituţiile ştiu (chiar eu am făcut nenumărate cursuri cu funcţionari publici pe tema asta), dar şefii politici nu le lasă :-(  Deci, şefii şi partidele să-nveţe:  atât că au de câştigat (încredere, legitimitate, sprijin şi voturi), cât şi că n-au nimic de pierdut (lăsând funcţionarii şi experţii să-şi facă treaba, scapă de protestele străzii).

PS  Ovidiu şi Mirel completează imaginea, cu măiestrie :-)  Şi cu opţiuni/previziuni, şi cu cifre/grafice :-)

sursa:  Turambar