Codru Vrabie

O naivitate neconstituţională (RO)

2012-01-26T09:08:00.000+02:00

Cu stabilitate politică, cu înţelegere între partide—ce şi când şi ce date îşi stabilesc ei pentru alegeri este treaba lor—cu certitudine reuşim, şi ar fi păcat ca politicieni lipsiţi de responsabilitate să dea cu piciorul sacrificiilor pe care de doi ani le fac românii.
Traian Băsescu, 25 ianuarie 2012

Păstrând proporţiile, cred că discursul lui Constantin Pîrvulescu din 1979 a şocat opinia publică de-atunci cam tot atât de puternic cât demonstraţiile „din Piaţă” şochează opinia publică de-acum. De-aceea, în anii 80, am început să mă uit la discursurile Preşedintelui, sperând să prind şi eu o astfel de-ntâmplare, în direct. Aseară, m-am uitat la discursul Preşedintelui cu speranţa naivă că şi-ar putea face o „autocritică sănătoasă” şi-ar putea să ne ofere o soluţie… Da, m-a surprins platitudinea discursului! Dar tot am găsit un fragment care cred că merită un pic de atenţie, mai ales dacă ţinem cont şi de decizia CCR de ieri.

Las deoparte observaţia că Preşedintele se autoexclude din clasa politică, atunci când spune că alegerile sunt „treaba lor.” Mie mi se pare că putem distinge, în fragmentul citat, o cheie pentru soluţionarea crizei politice. Pentru că a mizat totul pe o singură carte, Constituţia, Preşedintele nu poate spune explicit că e dispus să accepte şi să nu sancţioneze o eventuală soluţie neconstituţională. Dar o astfel de soluţie există, iar Preşedintele spune că, dacă partidele se vor înţelege asupra alegerilor, în scopul stabilităţii politice, el nu se va opune. Mai bine zis, asta aleg eu să citesc printre rânduri, cu aceeaşi naivitate :-)

Aşadar, ce-ar putea face partidele noastre parlamentare, cu responsabilitate faţă de sacrificiile românilor? Ar putea cădea la învoială cu privire la organizarea alegerilor, „la termen,” dar mai devreme de noiembrie. Dacă nimeni nu va ataca o astfel de decizie la CCR (deşi evident neconstituţională), această soluţie ar putea trece nesancţionată. Preşedintele spune că el n-o va ataca! CCR nu se poate autosesiza; grupurile parlamentare şi preşedinţii celor două Camere vor fi parte la învoială; ÎCCJ n-ar avea motiv, aşa că mai rămâne să fie convins doar Avocatul Poporului. Cred că societatea civilă ar sprijini ideea, aşa că mi se pare fezabilă :-)

Desigur, situaţia asta nu se rezolvă doar prin învoiala partidelor asupra datei alegerilor. Învoiala lor va trebui să cuprindă o amplă revizuire a Constituţiei. Ba chiar s-ar putea ridica un pic miza, răspunzând direct cerinţelor „din Piaţă,” cu organizarea alegerilor pentru un Parlament cu mandat limitat, de numai 2 ani, care să joace rolul unei noi Adunări Constituante. Întrebarea, până la urmă, se referă la ce vrea PDL, indiferent dacă iniţiază ori doar acceptă o astfel de soluţie. De azi, jocul electoral al anului 2012 ar putea deveni mult mai interesant decât mi-aş fi putut închipui :-) Visez frumos şi naiv, nu-i aşa?!?

Adevărul e că discursul lui Pîrvulescu a şocat „atât de tare” sistemul de-atunci, c-a mai durat 10 ani până la marea schimbare din 89, iar relaţia de cauzalitate nu poate fi demonstrată (foarte probabil, tocmai pentru că nu există). Diferenţa e că, acum, conştientizăm mult mai bine că nu ne permitem 10 ani de strâns cureaua, de pus încă un pulovăr, de mâncat numai tacâmuri de pui şi cotoloane de porc, adică de sacrificii şi privaţiuni menite să plătească datoria publică… De fapt, sper că acum conştientizăm! Mijloacele ne sunt la îndemână, dacă vrem să le folosim…

Prostie fără margini (RO)

2012-01-24T08:47:00.000+02:00

Încă nu m-am hotărât dacă prostia politicienilor mi se pare doar înduioşătoare sau de-a dreptul insultătoare, dar mă surprinde s-o văd nemărginită :-( Demisiile şi demiterile politicienilor zboară-n stânga şi-n dreapta, absolut aiurea! Mă uitam, aseară, la TVR Info, de unde aflam că ministrul agriculturii nu ştia dacă PDL are sau nu un protocol de guvernare cu UDMR şi UNPR. Sunt absolut siderat!!! Însă problema dlui Tabără este minoră faţă de celelalte evenimente ale zilei de ieri, atât la putere, cât şi în opoziţie… Sper ca dovezile de prostie să se oprească la politicieni!

sursa: videonews.antena3.ro, 2 martie 2011

Demiterea ministrului de externe poate fi o măsură corectă, din perspectiva relaţionării cu societatea civilă. Dar nu demiţi un ministru (şi e irelevant dacă se întâmpla şi altfel decât prin SMS) exact când reprezintă România într-o misiune diplomatică la nivel european :-( De acord, poate c-a fost o prostie să-l desemnezi pentru a deschide dialogul PDL cu societatea civilă, dar este o prostie şi mai mare să-l laşi „cu chiloţii-n vine” în faţa omologilor europeni! Dacă solicitarea privind plecarea Guvernului Boc era chestionabilă până azi, această prostie chiar necesită demiterea Premierului!

Demisia unor deputaţi din opoziţie (chiar şi în alb de-ar fi!) este o prostie şi mai mare decât demiterea ministrului de externe! Aceşti parlamentari au fost trimişi acolo de electoratul lor, tocmai pentru a reprezenta un segment de cetăţeni. Intenţia de renunţare la mandat face rău de trei ori: 1—trădează încrederea unor electori; 2—poate accentua periculos balanţa de putere din Parlament în favoarea majorităţii; 3—deschide calea pentru pierderea definitivă a unor poziţii politice bine consolidate în circumscripţiile electorale. Pentru astfel de inconştienţă, toţi (pseudo-)demisionarii opoziţiei ar trebui excluşi din politică!

Aşa cum scriam ieri, susţin că este nevoie de politică! Poate că prostia politicienilor (înduioşătoare, ca-n cazul Baconschi, sau insultătoare, ca-n cazul Orban/Săftoiu) ne va ajuta să scăpăm de politica proastă de pân-acum şi să găsim politica buna (onestă, comunicativă şi responsabilă) de care avem nevoie… Dincolo de prostiile pe care le acuz, guvernanţii actuali au luat-o pe-o pantă periculoasă, a propos de „corelaţia de la Lausanne”: Ieri, au anunţat încă 2 concesii (amânarea taxei de mediu şi demiterea lui Baconschi), dându-i mai mult oxigen flăcării din „Piaţă” decât mitingul opoziţiei de săptămâna trecută.

Acum, mi-e teamă de radicalizarea situaţiei, pentru că lipsa deschiderii sau disponibilităţii de dialog e, deja, suficient de acută. Sper să nu se radicalizeze tocmai societatea civilă, pentru că dialogul cu autorităţile nu poate porni de la o listă de solicitări maximale, ci de la punctul de acord minimal din trecut! Şi nu poate propune (cu atât mai puţin impune!) un contract, tocmai atunci când autorităţile se află cu spatele la zid... În acest moment, radicalizarea societăţii civile ar fi cea mai mare prostie posibilă, pentru că ar da şi mai multă apă la moara celor care acuză politizarea organizaţiilor neguvernamentale :-(

Dialogul în comă (RO, lunguţ)

2012-01-23T10:46:00.001+02:00

Viitorul este oglinda trecutului: dacă te uiţi prea mult în trecut, vei repeta greşelile altora; dacă te poţi abţine şi nu te uiţi, măcar ai garanţia că vei face (doar) greşelile tale…
Elemér Hankiss, 1994, IWM Cortona Summer School
citat aproximativ, din memorie

Aproape incredibil, protestele ţin (şi se menţin) de 10 zile. Dar dialogul încă nu a început şi mi-e teamă că nici nu are de unde să înceapă :-( În trecut, guvernanţii au ignorat şi desconsiderat toţi partenerii de dialog, până într-un punct în care toţi au uitat ce este dialogul. Dacă întreaga masă a guvernanţilor ar putea fi redusă la o singură fiinţă/conştiinţă, aş putea crede că gândurile care i s-au conturat în ultimele 10 zile sună cam aşa:

cu manifestanţii din stradă nu se discută, pentru că nu sunt organizaţi ori pentru că sunt bezmetici sau nestructuraţi în cerinţe sau prea diverşi (dacă n-ar fi fost aşa, de mult îi săltam pentru ceva complot);
cu organizaţiile neguvernamentale nu se discută, pentru că se ţin cu coada pe sus şi vor dialog structurat—oricum, şi ăştia-s prea diverşi, nestructuraţi, nereprezentativi (dacă puteam, îi rădeam noi de mult);
cu sindicatele şi patronatele nu se discută, pentru că n-are rost, ce vor ei/ele nu se poate în condiţiile economice actuale, plus greaua moştenire (oricum, le-am tras-o cu codul muncii şi legea dialogului social);
cu partidele politice, hmmm, n-avem ce face, trebuie discutat în parlament, că trebuie menţinute nişte aparenţe faţă de Europa şi restul lumii civilizate (oricum, i-am înfundat cu comasarea alegerilor);
şi cu cine altcineva ar mai trebui discutat?—nimeni!, sigur?, foarte bine!, hai, lasă conflictele-astea, interne, c-avem altă treabă!…

sursa: Jonas Gahr Støre: In defense of dialogue, TEDxRC2, 2011

Da, sesiunea parlamentară extraordinară de azi este un bun câştigat pentru politica de rit vechi. Nu, nu e suficient, pentru că nu se va ajunge la o soluţie parlamentară pentru varietatea problemelor ridicate „în Piaţă” (să nu uităm că este vorba de vreo 10.000 de oameni, în vreo 30 de oraşe ale ţării, plus diaspora). Şi mai important, nu e suficient, tocmai pentru că oamenii „din Piaţă” nu se simt reprezentaţi de/în acest Parlament! Nu e suficient, în cele din urmă, pentru că guvernanţii şi opozanţii sunt incapabili să acopere oglinda trecutului când se uită spre viitor—monolog după monolog, azi, la tribuna Parlamentului, vom auzi cuvinte grele (îi săltăm, îi radem, le-o tragem, îi înfundăm, avem altă treabă), iară nu soluţii…

Conflictul intern va continua, pentru c-am uitat să dialogăm, nu mai ştim cum se face asta, nici măcar nu ştim despre ce-am putea vorbi, despre ce-am vrea (chiar, am vrea?!?) să ascultăm un alt punct de vedere, cu atât mai puţin cum să ne alegem interlocutorul şi cum să-i trimitem o invitaţie. Dl Boc (sau dl Oltean) n-a încercat sau n-a anunţat o nouă încercare de dialog cu sindicatele care au lipsit săptămâna trecută; dl Baconschi (sau dl Voinescu) n-a revenit cu o alternativă de dialog cu societatea civilă, deşi i s-au făcut şi sugestii; presa înclinată puterii continuă să-i discrediteze pe manifestanţi—acum sunt judecaţi la stilistică şi retorică, adică acuma-s numa’ „proşti,” când ar fi putut să fie „ultraşi,” adică „proşti cu muşchi”…

Mi-a atras atenţia un schimb de replici (foarte probabil neintenţionat) între Andreea Nicuţar şi Florina Presadă, condimentat cu nişte constatări de Andrei Tiuţ. Cu cât grupurile „din Piaţă” sunt mai fragmentate, cu-atât sunt mai uşor de ignorat (dacă vrei doar să mimezi dialogul), respectiv cu-atât sunt mai greu de adunat la o discuţie cu mintea-n cap (dacă ai vrea, cu adevărat, să dialoghezi). Deodată, divide et impera îmi pare că înseamnă şi altceva decât mi s-a spus la şcoală… Ca să poţi stăpâni întregul, pe rit nou, cred că ai nevoie de mecanisme de dialog cât mai mărunte, cât mai jos, cât mai aproape de nevoile fiecăruia; de mecanisme care să educe responsabilitatea decidenţilor, înainte ca ei să primească mai multă putere decât pot duce…

Mă gândesc, din nou, la Europa, în egală măsură în care mă gândesc la fiecare cetăţean al ei… Mi-aduc aminte de Consiliul/Summitul din 8 decembrie şi (păstrând proporţiile) nu pot să nu-l asemuiesc cu sesiunea parlamentară de azi. Îmi pare că şefii de stat şi de guvern din Europa nu-s cu mult diferiţi de şefii noştri de partid; toţi sunt de rit vechi—nici pentru deciziile de-acolo nu s-a dialogat cu manifestanţii anului 2011, nu s-a cerut vreun punct de vedere din partea organizaţiilor, sindicatelor şi patronatelor, partidelor, ci doar s-a jucat balanţa de putere, aşa cum o cunoaştem din trecut. Nu cred că e neapărat nevoie de-o altfel de politică ori de-o nouă clasă politică—„altfel” sau „nou” înseamnă să te raportezi, totuşi, la trecut, adică să te expui la repetarea greşelilor…

Cred că e nevoie de-o politică onestă, bazată pe nevoi, obiective şi soluţii cu mintea-n cap! Cred că e nevoie de-o reorganizare a instrumentului politico-economic pe care-l numim „stat,” astfel încât instituţiile să fie permanent funcţionale şi aproape de cetăţean, să putem satisface nevoia de diferenţiere a unora, prin regiuni, dar să putem menţine/stăpâni şi competitivitatea economică a întregului—european, nu naţional. Cred că Europa va uita de statele-membre şi va deveni o confederaţie de regiuni, iar exemplul Navarrei mă face şi mai încrezător în acest viitor! Dar, recunosc, perspectiva şi anvergura acestui subiect de dialog nu-i ajută, acum, cu absolut nimic, pe oamenii „din Piaţă,” pentru că şi ei se uită în trecut…

Oricum, oamenii „din Piaţă” protestează şi împotriva mea, pentru că nici eu nu (mai?) ştiu cum dialoga :-(

„Viermii,” politicienii şi eroarea (RO)

2012-01-19T11:23:00.000+02:00

Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem in errore manere. Melius quidem erat, si nunquam erraremus[!]
Sancti Aurelii Augustini Opera, vol. IV, p. 412

Când ajunge cuţitul la os, viermii chiar te pot mânca de viu! Sau pot roade numai putreziciunea şi vindeca rana… Depinde—cât de bine ştii să să te porţi cu ei, politicianule?!? O modalitate bună de învăţare este prin încercare şi eroare; ai greşit, nu-i nimic, învaţă din asta şi mai încearcă o dată! Încă te bucuri de prezumţia de inteligenţă şi încă n-ai epuizat toate modalităţile, canalele şi instrumentele de dialog. Iar dacă ştii si poţi să-ţi recunoşti greşeala, elegant şi diplomat, poate vei ieşi mai înţelept din încercarea asta :-) Sper, pentru binele nostru, al tuturor, că nu vei persevera în eroare!

foto: unica întâlnire CoCoAF cu PM Boc, iunie 2009

Era luni, cu toţii eram îngrijoraţi după violenţele de duminică, televizorul era deschis, iar eu povesteam aprins despre „corelaţia de la Lausanne.” Vocile de lângă mine mă fac atent asupra întâmplării de pe ecran: „Băi, ce-a slăbit ăsta!,” „Nu, frate, doar şi-a ras barbişonu’ şi-i mai luminos la faţă…” „Ia să vedem, ce zice?” Era Sever Voinescu şi mă bucura ce-auzeam din gura lui, pentru că mi se părea că îndemnul meu fusese, cumva, ascultat :-) Deodată, părea că ideea dialogului şi-a consultărilor publice era luată-n serios! „Decât” că mi s-a părut, pentru că nu fusesem suficient de atent la toate cuvintele, nuanţele şi implicaţiile:

„PDL are la dispoziţie arma dialogului. Constatăm că a apărut o crevasă între politicieni şi societate şi o crevasă între putere şi opoziţie şi[, prin urmare, PDL] a luat decizia să înceapă un dialog pe trei paliere. PDL va lansa astăzi invitaţia structurilor civice pentru a veni la dialog şi să găsim împreună soluţii, iar Teodor Baconschi a fost însărcinat de Colegiul Director să organizeze acest dialog. S-a decis să înceapă un dialog cu structurile sindicale, iar Ioan Oltean a fost însărcinat cu acest dialog. Ne dorim un dialog cu celelalte partide politice, cu opoziţia, iar Emil Boc a fost desemnat să genereze şi să gestioneze acest dialog“, a afirmat Sever Voinescu.

Desemnarea dlui Baconschi drept interfaţă cu societatea civilă avea oarecare sens, pentru că dînsul se revendică din acest mediu, e preşedinte de organizaţie şi patronează, la minister, singurul mecanism de dialog care mai funcţionează, cât-de-cât. Doar că ministrul de externe chiar n-ar fi avut de ce să discute cu societatea civilă despre actualitatea internă a protestelor de stradă, iar premierul Boc îşi asumase (tot eronat, după mine) dialogul cu partidele—mai bine făceau invers, c-ar fi avut mai multe şanse de succes… Despre desemnarea dlui Oltean în relaţia cu sindicatele, nu mai comentez, că i-a luat-o premierul înainte ;-)

Absolut normal, când liderii politici nu-şi exersează, timp îndelungat, abilităţile de dialog şi consultare, au tendinţa de-a uita cum se face lucrul ăsta. Când te simţi încolţit, presiunea e şi mai mare, tinzi să uiţi tot ce-ai învăţat vreodată şi greşeşti. Aşa a greşit şi conducerea PDL, căzând în capcana unei soluţii politice, când avea de rezolvat o problemă socială, de resortul puterii executive. [Probabil că-i prima dată când USL îi ia faţa Preşedintelui în conturarea agendei politice, iar PDL înregistrează prima greşeală forţată.] Iar eroarea cea mai vizibilă pentru societatea civilă este că PDL a încercat să se substituie Guvernului :-(

„Capu’ face, capu’ trage,” spune un vechi proverb. Organizaţiile societăţii civile aşteaptă de mulţi ani dialogul cu autorităţile, ba chiar l-au solicitat, l-au iniţiat de nenumărate ori, indiferent câte obstacole au întâmpinat pe parcurs. Politicienii aflaţi la guvernare au rămas surzi, au ignorat ideile şi soluţiile propuse, au zădărnicit orice formă de dialog, ba chiar au acuzat organizaţiile de tot felul de rele, care mai de care mai absurde şi ridicole. Era absolut previzibil că societatea civilă, atentă la mecanismele bunei guvernări, nu va dialoga cu partidul, ci cu autorităţile statului (chiar şi Parlamentul putea fi o soluţie).

Stângăcia cu care a fost iniţiat dialogul, datorată îndelungatei lipse de exerciţiu, atrage un răspuns pe măsură. Dacă guvernanţii continuă să mimeze dialogul, dacă nu învaţă cum se structurează o consultare publică ori dacă nu-şi amintesc că există mecanisme consacrate (gen CoCoAF), vor mai primi astfel de palme usturătoare din partea organizaţiilor societăţii civile :-( Aşa cum scriam cu 3 ani în urmă, există oameni în societatea civilă care nu-s dispuşi nici să se căciulească în faţa demnitarilor/politicienilor, nici să le dea cecuri în alb, pentru că politicienii reprezintă (doar) votanţi, pe când societatea civilă reprezintă drepturi.

PS. Mă jigneşte profund atitudinea televiziunilor angajate politic, atunci când titrează sub numele lui Radu Mazăre textul „golan bătrân, vierme tânăr,” pentru că această atitudine trădează intenţia opoziţiei de-a-şi bate joc de dialogul cu societatea civilă în exact aceeaşi măsură în care o face şi actuala putere!

Un punct de inflexiune? (RO)

2012-01-15T12:17:00.000+02:00

… o singură ţară postcomunistă (România) şi o democraţie consolidată (Olanda) înregistrează o corelaţie pozitivă între încredere[a în instituţiile publice] şi angajamentul protestatar.
Conferinţa ESRA, Lausanne, 2011

Am fost întrebat, astă-vară, ce explicaţie am eu pentru această descoperire despre România şi am dat un răspuns care a fost imediat catalogat drept contra-intuitiv: Cu cât e mai mică încrederea oamenilor din ţara asta în capacitatea instituţiilor publice de-a le rezolva problemele, cu atât e mai mică şi disponibilitatea lor de-a se angaja în manifestări de protest. Asta e o corelaţie pozitivă, chiar dacă e citită „în jos.” În Olanda, aceeaşi corelaţie pozitivă se poate citi „în sus,” oamenii având disponibilitate pentru protest tocmai pentru că au încredere că instituţiile au capacitate şi reacţionează şi rezolvă. Eu încă n-am încredere nici în instituţiile din România, nici în protestele de pe străzile ei…

clip preluat via LeaculDurerii.ro, de pe Foaie de blogger

Zilele-astea, vedem în România manifestări de protest şi încleştări violente cu forţele de ordine, prin toate oraşele mari ale ţării. N-au legătură directă nici cu criza, nici cu abuzurile puterii, nici cu vreo organizare ocultă a opoziţiei—părerea mea! Simplă coincidenţă, spun, pentru că e prima dată când românii văd că instituţiile reacţionează pozitiv la cererile lor. „Corelaţia de la Lausanne” a fost potenţată pentru o citire „în sus” şi-atât. Vremea bună de afară, bâlba prezidenţială, absenţa/tăcerea guvernamentală, supra-licitarea mediatică, imixtiunea stupidă a opoziţiei (şi oricare altele) sunt doar circumstanţele favorabile pentru manifestarea unui comportament—latent, dar cunoscut.

Mai grav este că, după aproape 9 ani de la promulgare, instituţiile publice încă nu ştiu/nu vor să gestioneze corect o consultare publică; ba, aş spune că totul a pornit de la intenţia guvernanţilor de-a manipula procesul de consultare :-( Aşa cum au făcut şi cu Codurile, guvernanţii au omis studiile de impact, au scris un text incomplet, de mântuială, au lansat procedura de consultare în perioada sărbătorilor, la mişto, respectiv au încercat să fabrice un scandal paralel şi personalizat (despre conflictul de interese al dlui Arafat, aparent, iminent sau consumat, poate vorbim altă dată, la pachet cu dl Ciuhodaru, „consilier onorific”). Vorba ‘ceea, cine seamănă vânt culege furtună…

Eu cred că vom putea vorbi despre zilele-astea ca despre un punct de inflexiune în interpretarea „corelaţiei de la Lausanne” şi/sau despre modificarea comportamentului protestatar al românilor, dacă şi numai dacă (sau doar atunci când) instituţiile noastre vor învăţa cum se gestionează corect un proces de consultare publică în baza legii transparenţei decizionale 52/2003. De fapt, instituţiile ştiu (chiar eu am făcut nenumărate cursuri cu funcţionari publici pe tema asta), dar şefii politici nu le lasă :-( Deci, şefii şi partidele să-nveţe: atât că au de câştigat (încredere, legitimitate, sprijin şi voturi), cât şi că n-au nimic de pierdut (lăsând funcţionarii şi experţii să-şi facă treaba, scapă de protestele străzii).

PS Ovidiu şi Mirel completează imaginea, cu măiestrie :-) Şi cu opţiuni/previziuni, şi cu cifre/grafice :-)

sursa: Turambar

Fără intermediari! (RO, sincron)

2011-11-23T21:00:00.000+02:00

Nu-i deloc uşor să scrii despre oamenii pe care îi admiri, deşi asta e tema sincronului de săptămâna asta. Abia aştept să citim, la o bere, detaliile de la little not-blue spades biking on berliner bass :-) Fără să iau lucrurile în derâdere, zău că mi-ar fi utilă o „metodologie a admiraţiei,” aşa că m-am uitat mai atent la ce-a scris Andi pe tema asta—ţineam minte c-a scris despre oameni pe care-i admiră, nu despre oameni care i-au marcat cariera… Aşa c-am deschis dicţionarele online la „admiraţie,” unde zice foarte clar: să te miri, să te minunezi, să te emoţionezi, într-un sens aprobator însoţit de un sentiment plăcut; ori să simţi încântare, stimă, apreciere, înaltă preţuire şi respect faţă de cineva sau ceva…

Mie mi-au marcat cariera foarte mulţi oameni, pentru că-s umblăreţ din fire—sau doar pentru că umblu mult prin lume? Dintre toţi, însă, îl admir cu adevărat, cel mai mult, pe tata, primul „cel mai bun prieten al meu”! De la el am învăţat geografie şi istorie, de la el am prins gustul pentru logică şi argumentaţie, de la el am aflat ce-nseamnă să te revolţi în faţa nedreptăţii, dar şi să strângi din dinţi şi să mergi mai departe… Unele nu le-am învăţat prea bine, aşa că mi le reaminteşte, uneori; deseori, însă, mi le-amintesc singur (după ce-am făcut pocinogul, desigur), dimpreună cu trei faimoase expresii care mi-au marcat o mare parte din copilărie: „Codrule, fii deştept, că ţara moare de proşti!,” „Lenin a spus un singur lucru bun: învaţă, învaţă. învaţă!” şi „Doamne, de ce nu-mi dai mie-acum mintea de pe urmă?!?”

Cariera mi-au marcat-o toţi oamenii de la care am învăţat câte ceva—şi-s foarte mulţi! De la unii am învăţat puţin, pentru că n-am ştiut să cer ori să iau mai mult; de la alţii am învăţat multe, chiar dacă nu-i iubeam; am învăţat şi din întâmplările prin care au trecut oameni pe care nu i-am cunoscut vreodată; şi mă bucur că încă mai învăţ, că încă mai am de învăţat—chiar dacă mai las impresia că le ştiu eu pe toate mai bine… Nu de alta, da’ am învăţat şi rele, nu numai bune, chiar şi de la tata :-) Dar chiar îi admir pe toţi cei de la care-am învăţat? Nu, pe-aceia doar îi respect… Ar trebui să se poată, ar trebui să existe o categorie intermediară de oameni care se situează între respect şi iubire, ca sa poti sa-i admiri?!?

Oameni faţă de care mă minunez/emoţionez în sens aprobator (musai cu un sentiment de preţuire sau măcar de plăcere, c-aşa zice dicţionarul) şi pe care nu-i iubesc, dar pe care îi respect… Dacă nu oameni, măcar nişte lucruri pe care să le găsesc admirabile în adevăratul sens al cuvântului, să pot scrie despre ele aici, spre încântarea ori desfătarea colegilor şi prietenilor mei de sincron… Reflectez la întrebările-astea şi la mine şi la oamenii şi lucrurile şi-ntâmplările din jurul meu, iar verdictul este unul singur: nu ştiu, dragii mei, mă dau bătut şi vă mărturisesc că dacă doar respect, se pare că nu pot admira; iar dacă admir, se pare că deja iubesc, fie acum, fie cândva! Cu alte cuvinte, îmi admir (doar) prietenii, fără intermediari :-)

Handling Criticism (EN, sync)

2011-11-16T21:00:00.000+02:00

I’ve been absent from this blog (as well as Twitter, Google+ and other virtual places) for almost 2 weeks and, believe me, the stats do show! I’m aware that a post in English won’t bring back a lot of readers. But, given this week’s theme for sync-blogging with my little not-blue spades biking on berliner bass, I can’t wait for your feedback :-) Now, to be frank, I must say I’ve been sort of absent even from my life for the past 2 weeks—and the “stats” show it over there, too :-( And, while it’s been a valuable time, with lots of progress and incredibly happy developments on the professional side of my life, I’m up for criticism, for hurting a friend…

As a kid, learning the alphabet, I remember I was told that “c” looks like on of those handles on a casserole. Seeing that criticism has 2 such “handles,” one would imagine that handling criticism must be easy, right?!? ;-) Well, it’s only easy when you stick your head in the dirt, like the proverbial ostrich; but, boy, beware of the slap in the face you get the next time you stick your head out! In my case, totally justified, utterly deserved after 2 weeks out, I got my slap in the face just yesterday… I’m still learning how to ~~get over it myself~~ live with myself after being such a jerk with a friend that didn’t deserve to be treated that way…

Am I good with handling criticism?!? I don’t think so! I’m only now learning how to do that, actually I’m only now learning how to acknowledge criticism, after this year that taught me so much… Yes, I make mistakes, but that’s not an excuse—it’s only the first step in acknowledging how my (in)actions affect others, then to be followed by assuming responsibility and fixing that behavior… Reflecting on Q23 of 4 months ago, I may have stated an aspiration then, while I only now realize that it’s my move—better late than never, I’d add… Sorry, my friend, I apologize and I’ll attempt to fix it—and if I can’t find the handles, I’ll just make them from scratch :-)

Balenă-n conservă (RO, sincron, lung)

2011-11-02T21:00:00.000+02:00

Pentru săptămâna asta, tema de sincron îmi sună un pic aiurea: vreau să mă dau mare în câteva paragrafe sau ceva de genu’ ăsta… Foarte inconfortabil! Nu că n-aş putea să mă dau mare, da’ parcă nu vreau să fac asta… Mi-aduc aminte că, la aniversarea a 20 de ani de la terminarea liceului, am revăzut imagini înregistrate în vara lui ‘89 cu camera video a lui Crapu’ şi m-am îngrozit chiar de felul în care mă dădeam mare… Pe undeva, e de-nţeles că, la 18 ani, vrei să fii mare, vrei să te dai mare—şi nu poţi face asta decât cu ajutorul intenţiilor de viitor, pentru că n-ai ce altceva sa-i arăţi lumii. Dar, la 40 de ani, cred că ori eşti mare, ori nu eşti; dacă ai făcut deja lucruri pentru care poţi fi recunoscut, eşti mare, nu mai trebuie să te dai mare; dacă n-ai făcut astfel de lucruri, nu te mai poţi da mare cu intenţiile de viitor, că devii ridicol…

Totuşi, „presiunea grupului” alături de care scriu în sincron, little not-blue spades biking on berliner bass, mă obligă să trec peste senzaţia de disconfort şi să mărturisesc cu ce anume mi-aş dori să mă dau mare, chiar dacă nu vreau ;-) Cred despre mine că sunt un bun trainer şi un bun facilitator, dar ştiu că am toane şi uneori mă-ncăpăţânez să fac lucrurile cum vreau eu, aşa că n-aş vrea să mă dau mare tocmai cu asta. Cred despre mine că am viziune (chiar dacă mi-aş dori mai multă clarviziune), însă ştiu că n-am „talent de vânzări,” aşa încât multe din ideile mele ajung să fie promovate de alţi oameni—şi se pot da ei mari cu ideile mele, nu mă supăr, important e ca ideile alea să se materializeze! :-)

Astfel, există o idee cu care pot să mă dau mare c-a-ncolţit în mintea mea, chiar dacă nu multă lume ştie asta, tocmai pentru că promotorii au uitat, n-au vrut să ştie ori nu le-a păsat cum s-a născut ideea. Şi încă mă codesc să mă dau mare în privinţa asta, pentru că n-a ieşit cum trebuie şi nu ştiu dacă va funcţiona, vreodată, aşa cum mi-am imaginat şi mi-am dorit eu. Şi-mi recunosc şi partea mea de vină, pentru că, în ce priveşte ANI, am făcut doar o proiecţie instituţională, uitând că ea va funcţiona cu oameni, uitând că ansamblul nu poate performa cu mult mai bine decât cea mai slabă dintre componente! Mai mult decât atât, mă mai codesc şi pentru că, acum, după atâţia ani, mă-ntreb dacă soluţia nu trebuia căutată-n altă parte? :-(

Povestea cu care nu vreau să mă dau mare sună aşa: În 2002, am participat la o conferinţa, la Budapesta—am întâlnit oameni pe care i-am întrebat şi de la care am aflat nişte lucruri foarte interesante despre comisii de etică în administraţia publică. Am transmis ideea mai departe, într-o audiere publică, iar când am ajuns la Seul, în 2003, am continuat cu întrebările, căutările, cercetările. Ideea a-ncolţit până în primăvara 2004, când a apărut şi oportunitatea de-a o promova, iar proiectul de lege care anunţa apariţia CNI/ANI (legată indisolubil de aderarea la UE şi de transpunerea UNCAC în dreptul intern) putea fi lesne adoptat în primăvara 2005. Sigur că n-am făcut singur tot efortul ăsta, iar organizaţia unde lucram la acea vreme şi-a asumat să mă sprijine în acest demers.

Spre marea mea surprindere, din 2005 au început problemele—nu mi-aş fi închipuit vreodată că-i mai uşor să lucrezi cu inamicii politici (în condiţii de armistiţiu impus/asumat faţă de un interes comun) decât cu prietenii (în condiţii de suspiciune paranoică faţă de movaţiile şi succesele obţinute în timpul armistiţiului)… A fost incredibil de dificil; oameni pe care-i credeam prieteni s-au dovedit incredibil de neprietenoşi, chiar ranchiunoşi peste vreme; oameni pe care-i credeam indiferenţi s-au dovedit susţinători necondiţionaţi… La un moment dat, chiar renunţasem să mai cred c-ar fi posibil, iar varianta adoptată în 2007 era groaznic de nemulţumitoare pentru mine, pentru ideile de la care pornisem întregul demers :-(

Dar am considerat că merită să fiu parte din soluţie, nu din problemă, aşa c-am acceptat să mă alătur noii construcţii instituţionale, s-ajut la corectarea deficienţelor legii cu bune practici în organizare şi management. Pân-aici, lucrurile au depins mult de sistem; de-aici înainte, lucrurile au început să depindă de oameni. Iar rezultatele, iertat să-mi fie, merg din rău în mai rău, cu modificările din 2008 şi, mai ales, 2010 :-( Din când în când, mai apare şi câte-o rază de speranţă, dar eu nu pot uita că s-au pierdut 3 ani (2004-07) în faţa unor suspiciuni şi orgolii inutile, plus încă 2 sau 3 (din 2008 încoace) în faţa unor ambiţii prost plasate :-( Păcat de (încă) o idee bună care-a fost pusă în practică în mod greşit!

Iar vorba asta mă-ntoarce la îndoielile despre care povesteam la început. Într-o zi, mi-am dat seama că şi despre comunism s-a spus c-a fost o idee bună pusă în practică în mod greşit; dar eu cred că nu, comunismul n-a fost o idee bună; în condiţiile astea, oare ANI a fost o idee bună? Iar răspunsul meu este nuanţat, pentru că da, în contextul istorico-politic al României din 2002-04, chiar şi 2005, era o idee bună! Faptul că politicienii din toate părţile s-au opus (atunci când şi-au dat seama ce li s-ar putea întâmpla) îmi spune c-ar fi fost o idee foarte bună! Însă o idee care nu ţine cont de dispoziţiile şi interesele tuturor actorilor interesaţi, oricât ar fi de bună, ajunge să fie pusă-n practică în mod greşit :-( Din punctul ăsta de vedere, a fost o idee proastă!

Prin urmare, aş fi avut cu ce să mă dau mare, dacă… Şi nu vreau să mă dau mare cu asta, pentru că… Deci nu, cu ANI nu pot şi nu vreau să mă dau mare, că încă nu s-a copt cum trebuie—şi cred că, realist vorbind, nici nu se va coace mai devreme de 2018-20; iar presiunea pusă pe această instituţie (în condiţiile actuale!), de-a da rezultate palpabile mai devreme de 2015 este utopică şi-i face un enorm deserviciu atât instituţiei, cât şi contribuabilului român :-( Aşa c-am să-nchei dându-mă mare cu altceva, cu o frântură de feedback primit la sfârşitul unui training de-astă vară (citez din memorie): Codru, îţi mulţumesc că mi-ai reamintit cât de important e să zâmbeşti :-) Nu-i aşa că sunt mare?!? ;-)

Dreapta măsură fiscală (RO, sincron)

2011-10-26T21:00:00.000+03:00

Sigur că-n viaţa fiecăruia dintre noi există începuturi şi sfârşituri, situaţii în care ne simţim nesemnificativi şi situaţii în care toată lumea e a noastră… Anul ăsta, eu am învăţat enorm de multe lucruri, unul dintre ele fiind cum să mă desprind de obsesiile trecutului, cum să-mi croiesc un nou drum :-) De vreo 2 săptămâni, simt că lumea e, din nou, a mea—trăiesc în prezent şi mă simt foarte bine! E ca şi cum barca în care plutesc merge pe râul cel bun, cel pe care l-am ales, iar toate apele pe care le întâlnesc în cale nu fac altceva decât să umple şi mai bine albia râului pe care navighez, astfel încât, pe zi ce trece, mă simt mai puternic, mai pe val :-) Aţi ghicit, tema sincronului de azi este letting go and moving on, iar little not-blue spades biking on berliner bass au, cu siguranţă, viziuni foarte interesante despre subiectul asta ;-)

mulţumesc LiderJust pentru semnalarea acestui clip :-)

Dar ţărişoara, oare ştie ea cum să se desprindă de trecut şi cum să-şi planifice viitorul?!? Acum câteva zile, înaintea plecării la Consiliul de la Bruxel, Preşedintele era tare supărat—îmi părea, faţă de deciziile din Consiliu, la fel de neputincios cum sunt eu în faţa deciziilor Guvernului Boc; îmi părea, din poziţia lui ideologică de dreapta, oarecum incomodat că trebuia să susţină nişte decizii (aparent) de stânga; îmi părea, prin comparaţie cu Sarkozy, la fel de îmbufnat şi ţâfnos şi (aproape) isteric :-( Şi tocmai am realizat, rememorând nişte emisiuni de-ale lui Moise Guran, că România încă nu ştie să let go and move on… Dar vestea bună este că noi ăştia suntem şi, pas cu epas, vom căuta şi vom găsi astfel de soluţii şi pentru ţărişoară :-)

De exemplu, în ciuda faptului că nu-nţeleg eu multă economie şi nici nu mă pricep prea bine la finanţe, stau să mă-ntreb aşa: are ţărişoara nevoie de venituri mai mari la buget?, are nevoie de investiţii şi locuri de muncă?, are nevoie de dezvoltare în câteva domenii prioritare? Cred că da! Şi nu în abstract, ci tocmai pentru ca eu, tu, el, ea să avem perspective de bunăstare, să-ncepem să mai vedem şi tunelul, că luminiţa nu se mai arată de multişor… Dar dacă am putea zbura peste tunel?!? Oare s-a gândit cineva şi la varianta asta?!? Mi-aduc aminte de propunerea de-a elimina orice alte taxe şi impozite, pe toate!, şi de-a le înlocui cu un mega-TVA :-) Bine, înţeleg că nu se poate…

Dar de ce nu s-ar putea inventa un sistem prin care să atragem banii ăia din sectorul privat?!? Hai să facem următorul exerciţiu de imaginaţie: let go la impozitul pe profit de 16%, and move on la un sistem cu impozit pe profit de 20%, combinat/simultan cu o deducere automată din impozit a oricăror investiţii făcute în proporţie de 4% :-) Cu alte cuvinte, păstrăm actualul nivel de venituri bugetare, dar stimulăm injecţia de capital în economia orizontală :-) Aş face şi-un ghid orientativ de priorităţi pentru investiţiile astea în economia României (indiferent dacă ar fi directe sau de portofoliu), iar priorităţile mele ar fi 1—infrastructura (autostrăzi, căi ferate tip TGV, internet/telecomunicaţii), 2—informatizarea birocraţiei şi justiţiei (atât în componentele private, cât şi în cele publice ale acestor sisteme) şi piaţa informaţiilor/cunoaşterii, 3—cercetarea, dezvoltarea şi inovaţia, 4—protecţia mediului, respectiv 5—antreprenoriatul social :-)

Cu o injecţie de capital (autohton sau nu) în aceste domenii, ne-ar creşte substanţial nivelul de trai, într-un interval de timp foarte palpabil, de circa 5 ani, cred eu… S-ar deschide enorm de multe locuri de muncă, s-ar plăti şi mai multe taxe şi impozite pe veniturile individuale, iar bugetul de stat şi-ar rotunji binişor veniturile… Cu alte cuvinte, politicienii încă ar mai avea de unde să se-ndestuleze, deci n-au nimic de pierdut ;-) Dar şi piaţa de capital s-ar întări considerabil cu o astfel de creştere bruscă a investiţiilor „forţate/stimulate” :-) Chiar şi băncile s-ar putea (re)capitaliza, aşa cum vrea Bruxelul :-D Totul bazat pe mecanisme de piaţă liberă, adică pe măsuri de dreapta, nu-i aşa?!? Ce ziceţi, încercăm?!? ;-) Let go, and move on!

Statul defect revine (RO, sincron)

2011-10-19T21:23:00.003+03:00

Am mai scris despre frustrările mele pe acest blog—de 4 ori am făcut-o explicit, de alte câteva ori metaforic, referindu-mă la cârcoteli, crâcneli sau croncăneli :-) Însă prietenii şi colegii de sincron, alături de care încep o foarte frumoasă (re)construcţie organizaţională/operaţională, au hotărât să pluseze, stabilind că-n seara asta discutăm despre frustrări! Nu-mi pot imagina pe de-a-ntregul ce frustrări au little not-blue spades biking on berliner bass, dar eu, woodly or not, tot cu statul defect am probleme! Aşa că, dacă nu v-aţi săturat încă, mai am o porţie de păreri/constatări croncănitoare despre justiţie şi integritate şi partide…

În urmă cu vreo 10 ani, justiţia din România avea un grăunte de speranţă legat de dl judecător Bîrsan, care ne dădea o bulă de oxigen, ne oferea un model de urmat… Acum, modelul s-a spart în mii de cioburi, care mai de care mai urâte :-( Omeneşte, cred că îl înţeleg; juridic, cred că are dreptate; profesional, însă, nu era cazul să se expună în felul ăsta, că nu prea-mi vine să cred că dna judecătoare Bîrsan ar fi făcut vreun matrapazlâc… Totuşi, scrisoarea dnei Bîrsan e un (anti-)monument de non-profesionalism, pentru că, în esenţă, le cere socoteală colegilor pentru „impietatea” de-a fi judecat pe lege! Iar ăsta, pentru mine, gândind din perspectiva statului de drept, e un mare motiv de frustrare, pentru că-mi arată că nici măcar (fostele) modele de comportament profesional nu-s capabile să separe relaţiile personale de profesie, nu-s capabile să pună reputaţia profesiei mai presus decât reputaţia personală :-(

Însă, în patria noastră, există o sumedenie de situaţii anormale, în care interesele personale primează asupra celor profesionale ori publice—atât de multe motive de frustrare, că nu mai ştii care dintre ele e prioritar… De exemplu, preşedinta Consiliului Naţional de Integritate se foloseşte de pârghiile sistemului pentru a obţine vreo 5 decizii în interes personal—sau, dacă nu s-a folosit, nici n-a refuzat „binele” pe care i l-au făcut colegii, că nu se ştie niciodată când ai ocazia, în viaţă, s-o pui de-o scrisoare tip Bîrsan :-( Astfel, dna Curt este beneficiara următoarelor decizii luate de statul român în mai puţin de 3 zile (21-23 sept.): 1—eliberarea din funcţia de consilieră a PM Boc; 2—reîncadrarea ca inspector guvernamental (deşi se dorea desfiinţarea?); 3—numirea ca secretar general la ANOFM (nu, nu cred că are vreo implicare în cazul Bian, nici măcar benignă); 4—detaşarea la MAE şi 5—trimiterea la post, ca_consul general la Barcelona…

Păi, dacă se mişca statul român la fel de repede şi-n privinţa treburilor publice, nu doar a celor de interes personal, zău că nu mai era nevoie de-un minister al fondurilor europene ;-) Sigur că nu poţi acuza întreg aparatul de stat că s-ar afla-n conflict de interese din cauza partidului aflat la guvernare, da’, orişicât, nu se face, frate! :-( Nu se face nici să te afli la guvernare, să te angajezi că vei îndeplini toate condiţiile puse de europeni, prin MCV, în beneficiul cetăţeanului român, da’ pe tine să te cheme Tudor Ciuhodaru sau Márton Árpád şi să iniţiezi proiecte de lege contrare acelor angajamente! Nu se face nici să accepţi posibilitatea de-a negocia în interes de partid cu angajamentele naţionale! Şi nu se face, frate!, să-ţi retragi proiectul de lege, pentru motive circumstanţiale, că nu mai am încredere în tine, ca legiuitor „conştient” de nevoile alegătorilor, de contextul politic, de priorităţile de politici publice sau de adecvarea cu aspiraţiile naţionale şi/sau europene, neam de neamul tău!!!

Car’va’zică, justiţia nu mai are nici măcar bruma aia de modele pe care-o avea în urmă cu 10 ani; executivul se mişcă repede şi bine doar când e vorba de interesul de partid; legislativul joacă ţonţoroiul cu priorităţile şi problemele fundamentale ale statului… Integritatea, reputaţia, profesionalismul, onoarea, încrederea nu (mai) contează!!! Păi, când frustrările se leagă de chestiuni atât de înalte, nobile şi principiale (în teorie!), normal că nu-ţi mai găseşti cuvintele, normal că tot ce reuşeşti să bâigui începe să sune a cârcoteală, cârteală sau croncăneală, normal că ţi-e greu să-ţi aduni puterile şi să-ţi iei inima-n dinţi şi să pui mâna să şi faci ceva, că doar se poate dărâma peste noapte… Da’ noi ăştia suntem şi-am început să facem treabă, canalizându-ne frustrările în acţiune—o să mai auziţi despre noi, pas cu epas ;-)

Rar, dar (mai şi) apreciez! (RO, lunguţ, constructiv :-)

2011-10-17T09:17:00.000+03:00

De cele mai multe ori, când mă aflu în faţa unui document emis de autorităţile noastre, încep să croncănesc, să crâcnesc, să cârcotesc… Rareori se-ntâmplă să-mi placă mie un document care iese din mâini şi minţi guvernamentale! Dar, atunci când se-ntâmplă, am marea bucurie să apreciez şi să aplaud: Îmi place atât de mult proiectul noii strategii naţionale anticorupţie, că mi-e teamă că nu va fi adoptat în forma asta! Mi-e teamă că se va găsi vreun tăntălău din „sistem,” care să-i strice feng-shui-ul acestui document bine închegat, bazat pe munca şi pe experienţa multor experţi şi/sau activişti :-(

sursa: www.crj.ro

Cred că punctul forte al noii strategii (SNA4, dimpreună cu inventarul de măsuri şi planul de acţiune) este faptul că recunoaşte rolul de etalon al indicatorilor externi, internaţionali, care măsoară corupţia din România (uneori chiar şi subiectiv). Mai mult decât atât, strategia ne propune să atingem, împreună, câteva ţinte ambiţioase, tocmai prin raportare la astfel de indicatori externi. În ultimii vreo 10 ani, de când mă ocup eu de subiect, aceasta este cea mai puternică modificare de atitudine a statului român faţă de fenomenul corupţiei! Merită aplauze şi aprecieri nu doar funcţionarii din Ministerul Justiţiei, care au aşezat cuvintele pe hârtie, ci şi toţi participanţii la consultări—pentru că au înţeles, au susţinut, nu s-au opus acestei idei :-)

Din februarie încoace, cred că am participat la vreo 10 întâlniri legate de SNA4, unele organizate de societatea civilă, altele chiar de minister (în medie, mai mult de o întâlnire pe lună calendaristică). În cadrul discuţiilor găzduite sau prilejuite de AW, Centras, CRJ, FDSC, EAC, TI, RC, chiar CNI şi MJ, s-au lansat foarte multe idei valoroase, atât în privinţa nevoilor, cât şi a soluţiilor şi obiectivelor. Mă bucur să le văd, pe cele mai multe dintre ele, cuprinse în strategia propriu-zisă şi în anexe! Chiar dacă procesul de consultare a părut, cândva, nesigur, nestructurat, nedirecţionat, a fost cel mai bine pus la punct din toate câte am trăit/văzut eu până acum—pentru că nu şi-a propus o cursă contra cronometru, ci un parcurs bine definit :-)

Sigur, aş avea câteva observaţii asupra textului, dar e vorba doar de detalii: Mi-ar plăcea să văd obiective mai concrete în privinţa prevenirii şi combaterii conflictelor de interese, mai ales a celor prin interpuşi, respectiv măsuri mai concrete privind sprijinirea integrităţii şi reputaţiei în cadrul asociaţiilor profesionale. Simt că lipseşte un obiectiv general legat de open data şi participarea României în OGP, respectiv cred că lipseşte un obiectiv specific privind supravegherea activităţii ANI de către CNI. Sunt de acord cu chemarea la acţiune pentru parlamentari, dar m-aş bucura ca SNA4 să nu coboare atât de mult în detalii, ci să se păstreze la nivelul obiectivelor strategice GOPAC. Mă miră (un pic) lipsa de relaţionare cu AvP, CoFi şi/sau CoNaCo, dar astea se mai pot corecta :-)

sursa: transparency.org.ro

Şi mai concret?!? Bine: Mă bucură nespus faptul că strategia pune responsabilitatea pe umerii fiecărui conducător de instituţie, atât în ce priveşte construcţia integrităţii, cât şi în ce priveşte prevenirea şi combaterea corupţiei cu mijloace manageriale! Însă cred că e bine să existe câteva instituţii care să se simtă responsabile de câte un domeniu, cum ar fi UCRAP la 4.1.1 şi 4.1.7, respectiv la 4.3.3 şi 4.3.4; CoNaCo, CoFi, CNDR, CNDI şi/sau CND la 4.1.6; ANFP, ANOFM, CNFP şi CNFPA la 4.2.1; SGG/DSG şi/sau AvP la 4.2.2; CNI la 4.3.2. Cred că planurile de acţiune ale instituţiilor publice ar trebui să ia în considerare SCMI, iar CoFi ar trebui să aibă un cuvânt de spus în privinţa alocărilor bugetare special dedicate acestor măsuri.

Aş sugera să se extindă preocuparea SNA4 pentru transparenţa decizională, prin repunerea în drepturi a proceselor de consultare pentru politici publice (fosta HG775), respectiv a analizelor şi studiilor de impact cerute de tehnica legislativă, dar aruncate pe fereastră în 2009 :-( Aş mai sugera să existe o secţiune privind încurajarea şi finanţarea studiilor de risc şi vulnerabilitate, eventual cu instrumente financiare complementare (granturi româneşti şi fonduri europene). Şi m-ar bucura dacă ar exista înţelegere pentru mai buna relaţionare a termenelor: nu ştiu dacă termenul de 90 de zile de la adoptarea SNA4 (termen prevăzut în secţiunea 5) se suprapune fericit (sau nu) cu termenul de adoptare şi publicare, la nivelul fiecărei instituţii, a programului anual de achiziţii publice (pentru că, în practică, acesta din urmă este legat de aprobarea legii bugetului de stat).

Închei adresând felicitările mele tuturor participanţilor la procesul de elaborare şi redactare a SNA4 :-) Nu doar proiectul, ci şi anexele merită o lectură aprofundată—se găsesc acolo multe idei şi soluţii valoroase! Chiar dacă eu am pledat pentru altă structură/abordare strategică, apreciez rezultatul de până acum şi ţin pumnii strânşi, să se adopte o variantă cel puţin la fel de bună, dacă sugestiile mele de îmbunătăţire ajung prea târziu… Zău că nu ne-ar prinde bine un document subţiat, zău că merităm aceste obiective ambiţioase, cu măsuri asumate în mod responsabil! Spor, succes şi voie bună! :-) Dacă reuşim cu obiectivele astea, poate nu vom mai avea nevoie de SNA5 ;-)

PS1 Mi-ar plăcea ca MCSI şi ANIAP să pună la punct un standard privind conţinutul şi „paginarea” website-urilor guvernamentale, pornind de la manualul de identitate vizuală creat de fosta ASG, pentru că există site-uri care-ţi întorc stomacul pe dos, cum ar fi cel al ANRMAP :-(
PS2 Doresc să atrag atenţia asupra faptului că, strict legal, ANI nu poate avea o strategie operaţională multianuală (deşi, în cazul ăsta, legea e strâmbă), iar conceptual, documentul pe care ANI l-a intitulat „strategie” (iar CNI l-a adoptat fără să clipească) nu conţine absolut nimic strategic :-(

Am ales ori ama-less? (RO, sincron)

2011-10-12T21:00:00.000+03:00

LA VIEILLE: Allons, allons, mon chou, viens t’asseoir. Ne te penche pas, tu pourrais tomber dans l’eau. Tu sais ce qui est arrivé à François I^er. Faut faire attention.
LE VIEUX: Encore des exemples historiques! Ma crotte, je suis fatigué de l’histoire française. Je veux voir; les barques sur l’eau font des taches au soleil.
Les Chaises, Ionesco

Introducerea poate părea din alt film, dar e alegerea mea :-) Tema acestei săptămâni, la sincronul cu little not-blue spades biking woodly on berliner bass, e despre alegeri :-) Iar eu nu mă pot stăpâni—chiar, ar trebui să mă gândesc serios, poate ar trebui să fac o alegere în sensul ăsta?!? Aşadar, nu mă pot stăpâni: de fiecare dată când aud sau citesc cuvântul „alegere,” mi-aduc aminte de choux à la crème şi felul în care era scris pe eticheta din vitrina frigorifică a cofetăriei din Călăraşi colţ cu Popa Nan, în copilăria mea… Observ, însă, că nici pe web nu suntem mai breji, adică limba ascuţită a diacriticei încă mai are de criticat ;-)

sursa: www.bucataras.ro

Mi-aduc aminte de prima dată când am simţit, pregnant, ascuţit, dureros, disconfortul alegerilor fără informaţii suficiente: Cred că era prima mea săptămâna la Union College, la micul dejun, într-una dintre cantinele din campus, la un fel de-„’mpinge tava”… ‘Neaţa, zic, iau un sandvici şi-o cafea, că mă grăbesc :-) Răspunsul se transformă într-o tortură: De care sandvici? Pâine albă, pâine neagră, cu seminţe, chiflă? Cu maioneză, cu unt, cu margarină, cu muştar? Cu şuncă de-aia, de-aia, de-aia? Cu brânză de-aia, de-aia sau de-ailaltă? Hai, măi, omule, că mai sunt şi alţii în spatele tău, care şi ei se grăbesc la cursuri!!! :-|

Am ieşit din rând nemâncat, pentru că tăvălugul întrebărilor şi presiunea cozii deja formate în spatele meu erau de-a dreptul copleşitoare… De fiecare dată când sunt pus în situaţia de-a alege repede, când mi se pare că n-am suficiente informaţii, mă simt la fel—mă chircesc în mine, mă trag deoparte şi-ntreb, nedumerit, oare de ce atâta grabă?!? Asta e una din alegerile mele fundamentale, aş zice—să nu aleg pe grabă! Şi adevărul e că, de-a lungul vieţii, trăirile mele cele mai naşpa îşi găsesc cauza sau originea într-un astfel de moment, când am ales pe grabă sau n-am ales cu mintea-n cap… [V-am mai zis că mă fac reflector, nu-i aşa?]

Despre celelalte alegeri, m-am gândit aşa: Cred că petrecem prea puţin timp gândindu-ne la alegerile noastre care-au avut efecte bune/pozitive şi ne batem prea mult de ceasul morţii cu alegerile care-au dus la rezultate proaste :-( Zic c-avem multe de-nvăţat şi din alea bune, mai ales dacă analizăm circumstanţele—poate că, data viitoare când avem de făcut o alegere, avem luxul de-a ne „aşeza” în circumstanţe similare ;-) Dacă vrem, că şi asta poate fi o alegere… Adevărul e că există alegeri pe care le-am făcut cândva, ne-au fost bune o vreme, dar ni-i greu să ni le asumăm şi cu relele—cred că şi din astea avem multe de-nvăţat!

Dar cred că alegerile cel mai greu de dus nu-s ale noastre (fie că ne asumăm responsabilitatea pentru ele, fie că nu), ci acelea ale celor pe care-i iubim, mai ales atunci când nu le-nţelegem, când nu suntem (întrutotul) de acord cu ele… Acceptarea unei astfel de alegeri din partea unui om pe care-l iubeşti îmi pare aproape echivalentă cu acceptarea dogmei bisericeşti, pentru că se bizuie, după părerea mea, cam pe-acelaşi fel de credinţă… Poate că de-asta-mi place mie ideea că Dumnezeu este iubirea—şi ştiu că asta va deschide o discuţie interminabilă cu prietenii mei atei, la berea din seara asta :-)

A la votre, mon choux, à la votre, ma crotte! ;-)

2-2 şi minunăţia neputinţei (RO, lung, obidit, revoltat)

2011-10-10T09:00:00.000+03:00

Vineri a fost o zi de-a dreptul halucinantă (poate că şi răceala care-a pus stăpânire pe mine a avut oarece contribuţie): după bucuria imensă a selectării bursierilor MMF pentru 2012, când mi-am zis, uite, există oameni minunaţi în ţara asta! (ce păcat că nu pot fi premiaţi toţi!), am ajuns acasă, am făcut prostia de-a deschide televizorul şi m-am înfuriat/revoltat/întristat instant :-( Înainte şi-napoi pe telecomandă, singurele posturi care-aveau ceva de spus erau TVR1 şi TVRInfo, adică meciul de fotbal România-Belarus şi emisiunea Foc încrucişat cu Mircea Marian şi Ioana Lupea: întâi Renate Weber, apoi Toader Paleologu. Numai că am prostul obicei de-a face nişte conexiuni îngrozitoare între bucăţile de informaţii care-mi stimulează cortexul, deşi nu-s utilizator/bocitor de Apple/Mac/iSad…

Să luăm personajele care mi-au trecut prin minte, 2 câte 2, că şi scorul meciului a fost 2-2: Mutu & Tamaş, Putin & Medvedev, fraţii Castro… Neputinţă la puterea a doua, dezintegrarea integrităţii, boală de sistem social, politic, instituţional, judiciar, administrativ, economic… Mi-a venit să urlu! Între timp, m-am calmat (întrebându-mă cum voi îmbătrâni) şi vă explic la ce mă gândeam eu vineri seara, când nu m-aş fi putut duce să mă şpriţuiesc, că boleam, răcit, înfofolit în plăpumi :-(

Mutu şi Tamaş au fost excluşi de la Naţională cu ceva timp în urmă, ca urmare a unor destrăbălări bahice, incompatibile cu statutul de fotbalist profesionist şi reprezentant al naţiunii. Dar au fost aduşi înapoi, că „n-avem alţii mai buni.” Cu Mutu, treaba asta s-a mai întâmplat o dată, de două ori. Chiar şi cu selecţionerul Piţurcă. Nu, nu sunt un împătimit al fotbalului, dar ştirile astea mă prind, pentru că eu le văd prin prisma toleranţei faţă de modelele profund greşite din societatea românească. La fel e cu primarul Solomon şi cu Gutău—fost primar, posibil city manager, cu judecătoarea Bărbulescu, euroînşelăciunea Severin, senatorul Voicu, miniştrii şi primarii tuturor partidelor, jurnaliştii Chirieac şi Stănescu etc… [Pe RTV, în acelaşi timp, era scos de la naftalină minunatul Vadim; pe a3, total neintenţionat, i se făceau mici osanale răposatului Păunescu…] Oameni care dau cu mucii-n fasole şi care-ar trebui să nu-şi mai arate vreodată faţa în public, dar care sunt readuşi pe firmament, din două motive-ntr-unul singur: că nimeni nu se revoltă şi că-i mai ieftin să ţii murăturile-n prim plan decât s-aduci trufandale :-(
Şi, dacă n-avem alţii mai buni—mai bine zis ni-i lene să căutăm alţii mai buni—ce facem noi, oare, când acestor oameni li se-ncheie mandatele? Simplu, replicăm bunele practici din străinătate, că măcar atât am învăţat şi noi pe bani europeni… Cum lumina vine tot de la răsărit, indiferent sub a cui umbrelă de securitate te-ai afla, sigur că ne face şi nouă cu ochiul minunăţia de rocadă Putin-Medvedev, dar oare unde-o folosim? Fără-ndoială, ne amintim repede că li se termină mandatele de procurori-generali dnei Kövesi/PÎCCJ şi dlui Morar/DNA, observăm că nu mai pot fi prelungite ori reînnoite şi pregătim „transferul de bună practică”! Degeaba zice unul ca mine că trebuie făcute nişte criterii de evaluare a activităţii unui procuror şi că numai pe baza acelor criterii s-ar putea face promovările în astfel de funcţii, că rolul CSM-ului ar trebui să fie mai pronunţat… Nu, e mai simplu să păstrăm lucrurile în zona „deciziei politice,” care-i newspeak pentru „decizie arbitrară,” c'aşa vrea muşchii mei de conducător îngust la minte, obtuz şi ahtiat de o putere absolută :-(
Tot la primăvară i se mai încheie mandatul şi dlui Macovei, preşedintele absent de la ANI, care a reuşit, în tandem cu (sau sub papucul lui) dl Georgescu, secretar general, să blocheze, timp de 3 ani, recrutarea unui vicepreşedinte al Agenţiei. Aici nu merge făcută rocada, că personajele nu-s de-acelaşi calibru, aşa că suntem nevoiţi să ne uităm la un alt model de care mi-e silă, chit că-i la fel de eficient ca oricare din cele de mai sus şi mai vine şi din Vest (chiar dacă nu-i chiar Vestul ăla la care ne gândim ori aspirăm noi): fraţii Castro! Păi, când pleacă Fidel Macovei, obosit şi/sau bolnav, încovoiat de apăsarea scheleţilor din dulap, se găseşte o modalitate de succesiune, prin care să rămână Raúl Georgescu, dacă se poate, pe viaţă! Desigur, printr-o „decizie politică,” peste capul (sau cu complicitatea?) singurului organism legitim de control/supraveghere, CNI. Ce-i şi mai trist e că pot face pariu c-aşa se va-ntâmpla, fără ca vreun alt membru CNI să cârtească :-( [De ce crâcnesc eu, mă-ntrebaţi? Pentru că-n ciuda nenumăratelor plângeri penale pe care mi le-au făcut fraţii Castro de la ANI, din albul meu ei nu vor putea face negru!]

Nu mă credeţi?!? Nici eu nu vreau să mă cred, dar mie aşa mi se arată :-( Aşa cum nu există suficienţi oameni care să se revolte şi să meargă până la capăt în privinţa Mântuirii Neamului, nici în fotbal, nici în politică, nici în justiţie nu există :-( N-aţi observat momentul cu Avocatul Poporului? Degeaba am atenţionat eu, în primăvară, că nimeni n-a mişcat un deget—rezultatul este că s-a exersat prima succesiune de tipul Castro, iar noul „apărător suprem” al drepturilor şi libertăţilor constituţionale din România este dl Iancu, un om în care n-am încredere nici cât negru sub unghie! [Da, Monica a mimat supărarea şi toată lumea s-a liniştit subit :-( Mai bine candida Monica pentru funcţia de AvP şi-aş fi susţinut-o-n piaţa publică, lăsând la o parte orice veche supărare dintre noi, pentru că ea ar fi fost de-o mie de ori mai bună decât Raúl Iancu venit după Fidel Muraru!!!]

Neputinţă învăţată ziceam într-un comentariu, pe când scriam despre aparenta incapacitate a tinerei generaţii de a-şi proiecta viitorul şi aspiraţiile… Chiar dacă ascuns, comentariul ăla avea un aspect pozitiv: speranţa că neputinţa asta are nişte circumstanţe atenuante, că e conjuncturală, că depinde mult de anturaj, că nu e dracu’ chiar atât de negru… Ei, bine, vineri seară, eu am văzut negru-n faţa ochilor, m-a subjugat obida; gândurile astea mi-au întunecat sufletul, aşa că trebuia să le scot din mine! Senzaţia de vineri seară a fost că neputinţa asta e acumulată voluntar, că ne place, că ne complacem în joaca lui Toader, care zice că being there (a fi acolo, în cercurile de decizie ale puterii politice) e suficient… Nu, Toader, nu-i suficient, %#&#-$ mama ei de viaţă, pentru că niciodată nu ţi se va da sau arăta ocazia de-a schimba tu ceva! Dimpotrivă, în timp, te vor schimba ei pe tine :-( [Şi mi-e teamă că-ncepe să le reuşească…]

Colac peste pupăză, sâmbătă, primesc un email de la o bună prietenă din Palatul Victoria—o rugăminte, o cerere de ajutor care mie mi s-a părut jumătate deplasată, jumătate disperată… După gândurile de vineri seară, e de-nţeles de ce mi s-a părut disperată; şi deplasată pentru că simţeam că n-am nici cum, nici cu ce, nici de ce s-ajut :-( E foarte nasol când neputinţa ajunge să ne-nglodească pe toţi, când tot ce se-ntâmplă-n jur pare să aibă aspecte disperate, când nimic parcă nu se mai leagă, iar totul e afectat de scenarită… De la o vreme, de exemplu, corupţia în sport e un subiect foarte la modă în occident, iar noi avem nişte anchete DNA în fotbal—dar niciun ONG nu se pronunţă, pentru că nimeni nu crede că investigaţiile sunt rodul muncii procurorilor! Dacă totul a pornit de la Mititelu, pe motiv c-a fost retrogradată Craiova, nu cumva totul e o mascaradă?, se-ntreba, deunăzi, Dumitru Graur…

Ar trebui să-nchei, că v-am plictisit îndeajuns! Nu mă mai uit la RTV şi a3, de prin februarie, pentru că nu-mi oferă decât stres şi energii negative; totuşi, păcătuiesc cu TVRInfo, consumând (cu moderaţie) cuplul Marian-Lupea, deşi sunt conştient de statutul lor de Mutu & Tamaş… Mă roade că nu ştiu cum să previn catastrofa rocadei Kövesi-Morar, à la Putin-Medvedev, şi mă doare că nimeni nu-i dispus să preia şi să crească subiectul ăsta, pentru următoarele 5-6 luni… Mă disperă şi mă scot din sărite succesiunile de tip Fidel/Raúl, mai ales când ele sunt anunţate din timp, iar oamenii care contează mai întâi ridică din umeri, după care mimează supărarea… Fără să fie un model pentru mine, poate c-avea dreptate CTP, sâmbăta trecută, când zicea că, de la o vârstă, ar trebui să te preocupi mai mult de oameni, pentru că ideile îţi provoacă prea mari supărări?!? E 2-2 şi calificarea era deja ratată, oricum—voi (cum) vă-mpăcaţi cu neputinţa asta?, că eu nu prea…

PS Aflu că dl Morar/DNA este invitatul Rodicăi Culcer, diseară, la TVR1—oare voi afla cu cine se identifică mai bine, cu Putin sau cu Medvedev?!? Update: Nu am aflat nimic nou, a fost o emisiune pe care-ar trebui s-o pot reclama la protecţia consumatorilor :-( Dar mi-a plăcut pictograma din decor, care ilustrează perfect cum procurorii trag la ţintă spre trecut—sigur, neintenţionat ;-)

sursa: emisiunea Prim Plan, TVR1, televizorul meu

Trandafiri de la Moldova (RO)

2011-10-08T09:16:00.000+03:00

Cred că-n vară s-au împlinit 5 ani de când am fost prima dată la Chişinău. De-a lungul acestor ani, mai ales în cadrul programelor de training pe care le-am desfăşurat alături de IRT şi FSM, am avut plăcerea de-a întâlni o sumedenie de oameni frumoşi, din sectorul neguvernamental şi din cel public. Dar, toamna asta, am avut bucuria de-a mă-ntâlni cu studenţi şi elevi, respectiv de-a mai ieşi din oraş, de-a mai vedea cum arată Moldova şi prin raioane, nu doar la capitală :-) Am fost impresionat! Şi de bine, şi de rău, însă tocmai despre asta am promis că scriu, chiar dacă am întârziat câteva zile…

Nistrul, în drumeţie la Ţipova

Dacă am înţeles bine joia trecută, săptămâna asta urmau să se desfăşoare ceremoniile prilejuite de împlinirea a 65 de ani de la înfiinţarea USM. Când m-am arătat suprins/revoltat de-această fragedă vârstă, am aflat că învăţământul superior de la Chişinău a stat, multă vreme, sub pulpana Universităţii din Iaşi—da, e de înţeles... Conversaţia asta s-a întâmplat prin curtea USM, pe trepte şi pe culoare, în drum spre sala de curs. Eu încă nu mă trezisem de-a binelea! Niciodată nu mi-au plăcut cursurile care începeau înainte de 9 dimineaţa—motiv pentru care mă-nclin în faţa acelor studenţi, care la ora 8 erau deja în sala de curs!

Clădirea nu e deloc plăcută; dacă n-ar fi fost parcul, verdeaţa, miresmele dimineţii, mi-e teamă că nu mi-ar fi rămas în amintire. Sala mi s-a părut îngrozitoare, pentru că-n acel spaţiu eu n-aş fi ţinut training cu mai mult de 25 de cursanţi, în timp ce băncile acelea reuşeau, cumva, să înghesuiască ~100 de studenţi!!! Şocul ăsta m-a trezit de-a binelea, pentru că era mult mai percutant decât cel pe care-l avusesem cu doar 5 minute mai devreme: Nu vreţi şi-un strop de coniac la cafea, dle Vrabie? Pfff, alcool înainte de prânz?, într-o instituţie de învăţământ superior? Sobering! [Totuşi, cât de distins!… ;-) ]

Noroc că sala era bine iluminată, cu nişte ferestre imense, deşi zăbrelite de modelul metalic, geometric, de pe faţada clădirii; bine că nu existau şi perdele! Am reuşit să deschid o discuţie foarte dinamică, interactivă, cu studenţii la jurnalism. Am descoperit în ei o curiozitate sănătoasă, plăcută, admirabilă şi promiţătoare, ca la orice studenţi de anul întâi, dar şi o limitare ciudată, pe care încă nu ştiu cum s-o explic: fie provenea din lipsa de adaptare la statutul de student (abia începuseră facultatea de câteva zile), fie provenea din lipsa mijloacelor tehnice (nicio conexiune wi-fi în facultatea de jurnalism?!?)…

Nu, n-am apucat să discutăm prea mult despre Zilele dreptului de a şti, pentru că ne-am jucat de-a interviul şi de-a reportajul, eu provocându-i pe studenţi să-mi pună întrebări, să-ncerce să extrapoleze şi să analizeze, să afle, strecurându-le picături din ce-am aflat eu, de-a lungul timpului, despre conferinţe de presă, articole cu un număr fix de cuvinte, documentare… Cred c-au discutat mai multe lucruri despre accesul la informaţii şi participarea cetăţenilor la luarea deciziilor cu invitata letonă din cadrul programului Moldova Dialogue, dar în limba rusă, pe care eu nu m-am învrednicit s-o-nvăţ…

schivnicie la Ţipova—lumina Lui în stânca lor

După excursia la Saharna, Lalova şi Ţipova, am mai avut o întâlnire cu elevi, la Ungheni. Am discutat despre voluntariat, despre participare şi solidaritate, despre modă şi dezvoltare personală, despre limitele naturale ale oricărei legi… Am promis, cu mult timp în urmă, şi mă ţin de cuvânt: pentru elevi şi studenţi, mă fac luntre şi punte să-i ajut, ori de câte ori pot! Următoarea întâlnire va fi în noiembrie, la Craiova, alături de LiderJust, care mi-au fost cursanţi în ediţiile precedente ale programului Lideri pentru Justiţie şi încep să se implice în viaţa comunităţii :-) Similar, sper să putem păstra legăturile şi la Chişinău şi Ungheni ;-)

Oare chiar a tunat şi…? (RO, sincron)

2011-10-05T21:00:00.000+03:00

Cred că proverbele şi-au lăsat o amprentă foarte puternică asupra mea, încă din copilărie. Una dintre primele cărţi pe care le-am primit în dar era dedicată proverbelor, deşi cred că mie mi-au plăcut mai mult ghicitorile. Ţin minte că prima compunere pe care am scris-o la şcoală era despre un proverb—leneşul mai mult aleargă. Îmi plac vorbele astea populare, pline de înţelepciune şi bogate în sensuri! Iar tema sincronului de azi este foarte strâns legată de-un astfel de proverb, cu o actualizare îndrăzneaţă—cine se (re)cunoaşte se adună :-) Şi-abia aştept să citesc părerile colegilor de adunare, little not-blue spades biking woodly on berliner bass…

Noi, de adunat, ne-am adunat—nu doar cei care scriem pe-aceste bloguri în sincron, pentru că grupul nostru e ceva mai larg (unii pretind că n-au timp ori n-au talent să scrie ;-)… Poate că nu ne cunoaştem foarte bine, fiecare cu fiecare, dar cred că avem nişte idealuri şi nişte valori comune. Idealurile şi/sau valorile astea cred că ne-au pus în situaţia de-a avea nişte experienţe comune. Am avut nişte experienţe plăcute, în locuri unde eram împreună, poate chiar fără să ne fim alături; am avut şi nişte experienţe neplăcute, pe care le-am trăit separat, dar care ne-au alăturat şi ne-au legat împreună… Până când, la un moment dat, ne-am dat seama că ne-am adunat :-)

După ce-am trecut peste micile prostii sau marile idioţenii care ne despărţeau formal, cred c-am început să recunoaştem, unul în celălalt, trăsăturile care ne plac, cele către care aspirăm… Poate greşesc, dar cred că ne leagă foarte mult faptul că acceptăm şi preţuim tocmai îndoielile, întrebările, critica; faptul că ne străduim să-nvăţăm din greşelile ce ni se-arată sau pe care ni le-arătăm unul altuia; faptul că nu stăm cu mâinile-n sân, ci ne sprijinim la nevoie; faptul că ştim să trecem peste erorile de parcurs şi rămânem cu ochii aţintiţi pe obiective—mai exact, pe aspiraţii şi speranţe, fie pentru noi, fie pentru ceilalţi, dar absolut sigur pentru responsabilităţile pe care ni le asumăm…

Sunt foarte conştient şi de faptul că lucrurile astea pot fi temporare şi/sau trecătoare—doar ne schimbăm câte puţin în fiecare zi, nu-i aşa? Cred că motivul adunării noastre, cea mai frumoasă provocare, în care cred că ne asemănăm şi pe care cred c-o (re)cunoaştem în/tre noi, stă-n întrebarea tu ce vrei? Anul ăsta, eu am trecut prin nişte schimbări sau transformări foarte puternice, pornind de la întrebarea asta… Şi-am găsit mult sprijin, multă înţelegere, multe învăţăminte în grupul nostru—poate că rezultatele nu se văd încă, dar eu ştiu că mă aflu pe un drum nou, mulţumită prietenilor mei, pe care-i îmbrăţişez cu mare drag!!!

PS Azi sărbătorim şi mica noastră victorie de la Restart Romania, unde am reuşit să promovăm în a doua etapă a concursului, cu 2 din cele 7 idei ale noastre (Where's my lei, man? şi Pârâciosul sparge piaţa ;-). Dacă vreţi detalii, ne puteţi găsi pe facebook, twitter, google+ ori la o bere ;-)

Viţelul de aur al reformelor (RO, lung)

2011-10-03T09:00:00.000+03:00

Dacă nu vrei să te taie, nu fi oaie!
proverb reamintit mie, săptămâna trecută, de Vasile Spinei

Voi ştiţi ce s-a-ntâmplat pe 1 octombrie? Nu vorbesc de Ziua Chinei, Ziua Mondială a Vegetarianismului, vreo altă sărbătoare ori ziua de naştere a vreunui prieten… A intrat în vigoare noul Cod civil [nu ştiu cu ce semn de punctuaţie, emoticon ori altceva aş putea marca finalul acestei propoziţii…] Am prieteni şi cunoştinţe printre judecători, procurori, avocaţi, grefieri—majoritatea îşi fac meseria cu onestitate, entuziasm şi chiar plăcere—dar, cu scuzele de rigoare, părerea mea despre justiţia noastră e una destul de proastă :-( Îmi apare ca un dinozaur—nu neapărat masiv, dar greoi şi lent; ar (mai) putea ţine balanţa, dar e epuizat…

sursa: imagini de la www.wikipedia.org, împreunate cu OpenOffice Draw

În urmă cu doi ani şi ceva, am încercat, alături de alţi activişti sau experţi, să-i convingem pe decidenţii politici ai statului român că simpla înlocuire a unui picior din faţă (codul civil), a unui picior din spate (codul penal), a gâtului (procedura civilă) sau a cozii (procedura penală) acestui „animal” nu-l va face cu nimic mai suplu, zvelt ori rapid… Ei, politicienii, s-au văzut de-acum cu sacii-n căruţă, imaginându-şi, fuduli cum sunt, că vor rămâne în istorie, alături de făptuitorii statului român modern de la mijlocul anilor 1800 ;-) Chiar mă distrează faptul că ştirile despre noul Cod civil reliefează realizărili privind logodna şi convenţia matrimonială :-D Halal!

Da’ şi mie oare ce nu-mi mai convine?!? Să trec peste faptul că adoptarea acestui nou Cod s-a făcut cu încălcarea legilor în vigoare? Să trec peste faptul că, de doi ani, nu s-a făcut un studiu de impact şi încă nu ştim cât o să ne coste punerea în aplicare şi care vor fi efectele financiare, chiar bugetare, ale acestui Cod? Să trec şi peste faptul că magistraţii nu au fost instruiţi o iotă despre implicaţiile noului Cod asupra cauzelor aflate deja pe rol? Să trec peste faptul că noile cauze, cele înaintate justiţiei de azi înainte, vor sări ca pinguinii direct pe masa Curţii Constituţionale (CCR), invocându-se excepţii după excepţii? Păi, eu sunt mic şi nesemnificativ, aşa că pot face toate astea…

Dar e un alt lucru pe care nu-l pot face: nu pot să trec peste implicaţiile pe care eu le văd asupra modului de funcţionare a justiţiei în 2012, care e an electoral! Noul Cod va induce incertitudine şi impredictibilitate într-o justiţie deja bolnavă, pe care noul CSM încă nu ştie cum s-o gestioneze, cu atât mai puţin s-o vindece. Incertitudinea şi impredictibilitatea, dublate de lipsa instruirii şi de lipsurile financiare, vor face judecătorii susceptibili de-a greşi—mult şi des, de data asta chiar şi neintenţionat! Dar, la pachet, se pregăteşte o lege privind răspunderea magistraţilor—şi nici CSM, nici asociaţiile magistraţilor încă nu s-au prins unde ~~poat~~e fi capcana :-(

Bine, măi, Vrăbioiule, luminează-ne tu, na, dacă eşti aşa deştept!? Eu doar scriu ce cred eu—îmi doresc, de fapt, să mi se dovedească exact contrariul!—dar mi-e teamă că s-ar putea să am dreptate :-( Am învăţat, la/în training, că adulţii au nevoie de predictibilitate, însă judecătorii nu vor avea parte de-aşa ceva. Vor greşi în mod natural şi vor deveni şantajabili prin mecanismul răspunderii instituit de noua lege. Li se va oferi „şansa” de-a li se ierta orice greşeli, dacă activitatea lor în birourile electorale din 2012 va fi „corespunzătoare.” Iar marea aglomerare de cauze introduse pe rolul CCR va oferi un nou cal de bătaie (electoral) cu privire la modificarea Constituţiei…

Da, politicienii care au preluat puterea în 2009 (Parteneriatul pentru România, PDL-PSD; nu că PNL, PC şi UDMR ar fi mai breji!) au încălcat cel puţin o poruncă din decalogul politicienilor şi ne-au închinat unui viţel de aur, unui idol fals, numit reforma justiţiei :-( Apoi, s-au certat şi s-au despărţit şi nimic n-au isprăvit! Problemele fundamentale ale justiţiei din ţara asta sunt legate de procedură (termene prea îndelungate din cauza prea multor litigii—nu doar pentru că viaţa are un ritm mult mai rapid decât la 1865, ci şi pentru că legile-s mult mai proaste!) şi finanţare insuficientă şi management defectuos… Iar noul Cod civil nu rezolvă niciuna din îngrijorările Europei ori nevoile românilor:-(

Au trecut mai bine de 20 de ani de când rătăcim prin deşert… Recunosc, oferta cu viţelul de aur al reformelor de tot felul a fost o mişcare politică inteligentă; nu deşteaptă, dar inteligentă; poate că nici politică, ci doar politicianistă, dar tot inteligentă—pentru ei, evident! Din păcate, vom continua să rătăcim prin deşertul crizelor şi reformelor, sub flamura noilor coduri, pentru că nici nu aşteptăm vreun Moise înţelept, nici nu ştim/nu ne gândim (cum) să ni-l facem/inventăm… E tare tristă ţara asta, în care până şi chemarea la acţiune vorbeşte despre stăpâni, în loc de reprezentanţi—nici nu mă miră (şi nici în 2008 nu m-a mirat) că spotul ăsta a fost interzis de CNA…

PS1 M-ar bucura să nu se-nţeleagă de-aici c-aş fi împotriva ideii de-a avea noi coduri ori celei de-a reglementa mai bine răspunderea magistraţilor—sunt pentru! Dar vreau să fim atenţi la ce anume reglementăm, când o facem, cu ce consecinţe şi dacă nu cumva am putea obţine acelaşi lucru şi pe alte căi decât legiferarea prin proceduri de urgenţă!

PS2 Joi, pe când eram la Chişinău, am promis că-mi voi împărtăşi pe blog impresiile despre întâlnirea cu studenţii de la USM. Îmi pare rău, dar impresiile vor mai întârzia câteva zile :-(

Activist şi/sau Expert (RO, sincron, lunguţ)

2011-09-28T21:00:00.000+03:00

Better to be online than in (any) line! ;-)
parafrază de Stela Mocanu, Director Executiv, e-Government Center, Moldova

Astăzi a fost Ziua Internaţională a Dreptului de a şti sau, dacă vreţi, a liberului acces la informaţii. Nici nu mai ştiu când am sărbătorit-o prima dată, însă cred că a fost un eveniment organizat de CJI şi AMP. Sigur, multe organizaţii au avut proiecte şi evenimente legate de acest subiect, de-a lungul timpului—printre ele, TI, APD, IRT, CRJ, Apador, SAR… Anul ăsta, însă, am fost invitat să particip, din partea FOIAdvocates, la Chişinău şi Ungheni, într-o serie de evenimente organizate de Acces-Info. Întâmplător, sincronul săptămânal (cu little not-blue spades biking woodly on berliner bass) are o temă lansată, în urmă cu ceva timp, de un prieten al nostru de la AfP, se potriveşte foarte bine cu evenimentul :-)

Cohn & Jansen Ashley & Holmes TVC, social campaign Legea 544 Romania

Acum 10 ani, pe 13 şi 18 septembrie, Parlamentul adopta legea privind liberul acces la informaţiile de interes public. Promulgată şi publicată în Monitorul Oficial pe 12, respectiv 23 octombrie, legea 544/2001 a devenit o constantă a activiştilor şi experţilor din sectorul neguvernamental românesc. Apariţia acestei legi a rezultat din colaborarea unor politicieni şi funcţionari experimentaţi cu activiştii şi experţii din sectorul ONG. E greu de spus dacă legea ar fi apărut şi fără contribuţia oengiştilor, după cum e şi mai greu de spus dacă legea ar fi fost mai bună sau mai proastă, mai uşor sau mai greu de implementat…

Cert este c-a existat o fereastră de oportunitate, iar aspiraţiile de normalitate transparentă în relaţia sectorului public cu cetăţenii-contribuabili şi-au găsit, acum 10 ani, încununarea cu un succes legislativ. Pentru că asta nu era nici pe departe suficient, ci trebuia lucrat la implementare, activiştii şi experţii şi-au continuat munca, unii contribuind la redactarea normelor metodologice, alţii instruind funcţionarii, unii testând limitele cadrului legal, alţii diseminând ştirea că a apărut o lege nouă… Deodată, un drept constituţional care, până atunci, era văzut cam abstract, prindea forţă, căpăta contur, mişca oameni!

Aspiraţiile unor activişti s-au sprijinit pe cunoştinţele unor experţi; curând, unii experţi au devenit activişti, iar unii activişti au devenit experţi; alţii au rămas deopotrivă activişti şi experţi în domeniul accesului la informaţii. Sigur, nu-i uşor să defineşti ce-nseamnă expert într-un anumit domeniu, după cum nici cu activistul sau cu activismul nu mi-e ruşine… Dar există oameni care împletesc şi întrunesc ambele atribute, uneori fără să-şi dea seama, tocmai prin prisma preocupărilor—aspiraţiile le nutresc curiozităţi, iar răspunsurile găsite ajung să le contureze noi aspiraţii :-) Sau expertiza conturează obiective care se bizuie pe/necesită şi mai multă expertiză :-)

Eu nu fac distincţie între cele două—sau nu vreau să-i dau prea mare importanţă distincţiei, pentru că nu-mi foloseşte prea mult într-o lume în care şi activiştii, şi experţii sunt din ce în ce mai puţini! De exemplu, la 10 ani de la adoptarea legii 544, într-o stare deplorabilă a accesului la informaţii din scumpa noastră patrie, nimeni din presă n-a sesizat că România s-a angajat în OGP pe 20 septembrie şi că promite un plan de acţiune până în martie 2012. Dincolo de retorica găunoasă, în calitate de activist, văd în semnătura asta o oportunitate :-) În calitate de expert, mă îndoiesc că se va realiza ceva palpabil, concret, atât de curând :-(

sursa: www.opengovpartnership.org

Şi-mi exemplific scepticismul „educat”: ANI a achiziţionat un sistem OCR cu care transformă declaraţiile de avere şi de interese din nişte hârtii ilizibile, completate de mână, în fişiere electronice susceptibile de-a fi arhivate, analizate şi verificate încrucişat. Şi e foarte bine, că avea nevoie! Dar, deşi gestionează, cu resurse plătite din bani publici, nişte informaţii de interes public, comunicate publicului din oficiu, ANI nu oferă aceste informaţii în format deschis, liber, ci tot în formatul acela închis, neprelucrat :-( Încă din mai 2010, eu le-am propus (activist sau expert?!?), să le publice în parteneriat cu Dosarele HotNews—credeţi că dl. ministru Baconschi va avea mai multă trecere?!? ;-) Prin contrast, Moldova a făcut deja saltul calitativ:

sursa: date.gov.md

Câteva ore după ce am publicat aceste gânduri, s-a dat publicităţii această clasificare globală privind legislaţia accesului la informaţii, iar comparaţia România-Moldova este grăitoare. Câteva zile mai târziu, situaţia este confirmată şi de campania celor 6 întrebări.

sursa: www.rti-rating.org

To Dream or Not To Dream (EN, sync)

2011-09-21T21:00:00.000+03:00

What if I were president for a day? We’re in sync on this question, tonight, along with the other little not-blue spades biking woodly on berliner bass :-) Still, it bugs me that we haven’t decided on what kind of president, and why only for a day… I wouldn’t want to be president for only one day, although if I were the President of the Spanish Cabinet of Ministers, I would swiftly send to Parliament the long-awaited draft law on access to information, with all the amendments and modifications proposed by my friends at Access-Info Europe ;-) And, yet, if I did that, I’d be promptly and rightly accused of conflict of interests, so I wouldn’t do it just like that, in spite of this year’s Right to Know Day approaching fast on September 28…

By the same token, if I were President of Romania, I’d look at my constitutional prerogatives, and I’d realize that I simply need a full mandate, not just a fool’s day ;-) Oh, there’s so many things that need fixing in this country, that if I had the choice, I’d rather be Prime-Minister, not President—but then again, not just for one day, as that’d be an utterly bad joke :-( But, since I’d already brought in RTKD, if I’d be President for a day, some time this week, I’d just require of all my staff to organize a nice party for the 10-year anniversary of Romania’s law on access to information. And require of all participants to truly honor this law, and simply release all the information they got to the public—in open-data format :-) mandatory, on the spot! ;-)

Oh, and if I were the President of the European Council, I’d urge, push, even twist the arms of participating ministers, till I’d finally get a decision to drop that non-sense battle against the Court in Luxembourg :-) Or, if I were the President of the United States, I’d make sure that the Embassy in Bucharest got more friendly with its visitors: Been there yesterday, on call by someone inside, and the security guys treated me like dirt—no shelter against the scorching sun, no courtesy call to the person inside, not even an ashtray or a return cab… And this happens totally outside Bucharest, in a place where they think they’re secure, whereto regular Joe can’t take a bus or a bike, but needs to drive a car—if you don’t believe me, try to google their address!

So, what if I were president of an organization, an agency, a council?!? Only for one day?!? Neah, that’s neither wise, nor enough, guys! Some people just want power to joke around, to show off, to simply bask in that feeling of being powerful… Not me! I don’t want a position of power, depleted of decision-making power—this is exactly what you’d get only for a day, or for daily compromises, if you catch my drift… If I ever want power, I will not compromise, but consult—and meaningful consultations with stakeholders always take more than just one day! Let me conclude with a powerful question, then: Who would take the responsibility, who would be accountable for decisions made, all of a sudden, during just one day?!? I fear the possible answers :-(

PS Just because this has been ringing in my head for the past 2 hours, let me tell you, for one day only, I wouldn’t even wanna be the captain of her heart! For the same reason—apparent position, no decision...

A vieţii cheie (RO, restanţă)

2011-09-19T08:03:00.000+03:00

Miercurea trecută, din cauza aglomerării mai multor evenimente (dintre care pregătirea pentru revenirea în ţară şi-a luat partea leului), am ratat momentul sincronului săptămânal cu little not-blue spades biking woodly on berliner bass :-( Deşi tema sărăciei mi s-a părut tristă, la prima vedere, m-am tot gândit şi cred c-am găsit o foarte bună cheie de citire a subiectului :-) Însă ţin să v-anunţ că încă n-am citit ce-au scris ei/ele, că n-am vrut să trişez ;-) Sigur că simpla pronunţare a cuvântului sărăcie îmi evocă versuri eminesciene, gen eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul, sau ziceri populare, gen sărac cu duhul şi sărac lipit pământului. Dar, prin contrast, mă duce cu gândul şi la RObotzi :-)

Aşadar, cred că problema sărăciei merită abordată din două direcţii, în funcţie de felul în care ajungi s-o conştientizezi: Dacă-ţi dai seama că eşti sărac, poţi pune mâna să faci ceva, să ieşi din starea aia, fie ce-o fi, ori poţi să te vaieţi, cât te ţin rărunchii… [Sigur, mai poţi să te şi resemnezi, dar nu vreau să mai scriu încă o dată despre neajutorarea învăţată!] Dacă nu-ţi dai seama că eşti sărac, poţi trăi fericit şi mulţumit cu puţinul pe care-l ai, rămânând obiect de studiu pentru cei care nu-nţeleg cum e posibil să nu (vrei să) îţi dai seama… Ambele abordări îmi par „materialiste,” iar vânzătorul de dietătietoari de mai sus li se potriveşte mănuşă, la fel cum li se potrivesc şi o mulţime variată de manele ;-)

Mai există, însă—şi pe mine mă fascinează de-a dreptul—abordarea nematerialistă, în care sărăcia şi bogăţia se măsoară altfel: Mă gândesc că un om care n-a iubit, nu iubeşte, nu vrea să iubească, e foarte sărac! Nu doar pentru că-i lipseşte o experienţă absolut fantastică, ci mai ales pentru că n-are nimic de oferit sau nu-şi dă seama ce are de oferit sau, chiar mai îngrozitor, nu vrea să ofere nimic, nimănui :-( În egală măsură, cred că un om care n-a iubit încă, dar vrea să iubească şi caută iubirea, e foarte bogat sufleteşte; la fel de bogat e şi cel care a iubit şi mai iubeşte încă :-) Desigur, mai există şi varietatea celor care au iubit, dar (pretind că) nu mai vor a doua oară, aşa că jelesc în felurite feluri, săracii de ei…

Nu ştiu dacă faptul c-am cunoscut oameni din toate categoriile şi toate abordările de mai sus mă fac pe mine un om bogat, dar sigur mă simt îmbogăţit ;-) Bănuiesc că-n scrierile colegilor de sincron se găsesc exemple, date şi fapte despre toate aceste abordări şi categorii, poate chiar referinţe extrem de valoroase la rapoarte, statistici, indicatori şi metodologii de cercetare… Eu, mai modest, vă ofer o melodie dietătietoare de-a vieţii cheie, probabil din preistoria manelelor de astăzi ;-) Ca să zic aşa, daţi-o-n sărăcie de jeluire şi bucuraţi-vă de-o săptămână şi-o viaţă minunată!!!

Preferinţe şi simţiri epocale (RO, sincron)

2011-09-08T07:52:00.000+03:00

Iată c-a venit vremea unor noi dezvăluiri personale, sub umbrela unei noi teme săptămânale, de data asta despre epoca preferată… Ca de obicei, puteţi găsi abordări diferite la little not-blue spades biking woodly on berliner bass, pe care vă invit să-i citiţi, că nu degeaba ne spetim la sincroanele astea :-) [Ştiu, uneori mai avem şi lipsuri la apel, da’ numa’ cine nu munceşte nu greşeşte, nu-i aşa?!?] Acuma, având în vedere c-am trăit aproape jumătate din viaţă în iepoca de aur, stau să mă-ntreb foarte serios dacă ar trebui să scriu despre epoca pe care o prefer sau despre cea pe care aş prefera-o?!?

sursa: www.wikipedia.org

Din filme ori din cărţi, m-am entuziasmat deseori, cu privire la diverse epoci: antichitatea eroică din poveştile lui Homer, înţelepciunea şireată din poveştile Şeherezadei, provocarea dârză din filmele cu John Wayne sau cu Tarzan, boemia prohibiţiei americane, cu charleston, dixie, swing şi jazz, aerul ştrengăresc al şansonetelor lui Yves Montand, misterul gradat al romanelor poliţiste, atmosfera luxuriantă din romanele istorice, curajul lejer şi uşor nebun descris în filmele de război, şocul (i)raţional din povestirile SF—toate m-au făcut, cândva, să mă gândesc cum ar fi fost dacă…

Problema e că nu ştiu cum să-mi categorisesc fanteziile astea, despre epocile în care aş fi preferat să trăiesc dacă mi s-ar fi oferit ocazia să aleg—iar eu sunt destul de nehotărât, când vine vorba să fac alegeri, mai ales între variante ipotetice :-( Prin urmare, nu pot vorbi decât despre experienţele pe care le-am trăit eu—şi nu ştiu dacă am trăit suficient de mult, cât să pot împărţi perioada asta în epoci?!? Cu mâna pe inimă şi-n ciuda tuturor porcăriilor şi măgăriilor care mi s-au întâmplat, spun că, prin prisma experienţelor mele nemijlocite, epoca mea preferată este cea în care deja trăiesc, din ‘90 încoace :-)

Nu-s eu nici prea-prea (erou), nici foarte-foarte (înţelept), dar am trecut cu bine prin provocări parcă inspirate din Homer, Şeherezada, Tarzan sau John Wayne; am ştrengărit, băut, dansat; am descoperit secrete, m-am bucurat de lux, m-am luptat cu demoni şi cu mori de vânt; am trăit şocuri (i)raţionale, unele dintre ele chiar de nedescris… Câte puţin din toate, cu sau fără moderaţie… Dar, mai presus de toate astea, am iubit!!! De-asta consider că epoca mea preferată e cea în care trăiesc deja—aici, acum, iubirea e reală; în altă epocă, ar fi o nălucire! Prefer realul (chiar dacă nu îl pot avea) asupra nălucirilor de mucava ;-)

Border Incident Report (EN, sync)

2011-08-31T18:00:00.000+03:00

Given that I’m currently traveling, this week’s theme about borders, walls, frontiers fits perfectly! While the Wall’s no longer up, this week we also welcome East Berlin to our group of sync-bloggers, so the name of our group must now change into little not-blue spades biking woodly on berliner bass, eh ;-) On the topic at hand, I remember that I wrote an address to the AUBG graduating class in 2004… But digressions are not allowed today! ;-) I just looked at the map, and it says I’ve traveled to 150+ cities in 35 countries across the world… Not bad in such a short time ;-)

source: my TripAdvisor map

Let me tell you about my border incidents—only three, all of them during the 90s… Think back to what were you doing early morning on 14 June 1990? I was on a train from Zagreb to Venice, at the Yugoslav-Italian border. [Yes, there was a time when Yugoslavia existed on the map, as a full-fledged country.] As miners were ransacking downtown Bucharest at the time, the border police had very strict orders to refuse access to any Romanians into Italy. All seven of us were taken off the train in Fernetti, regardless of whether we had a visa or not, and seen back into Sežana. After a short trip and discussion with the Italian Consulate in Koper, I simply had to head back for Bucharest, where I arrived on the evening of the 15th, only to realize the full magnitude and violence of the 4th Mineriad.

Now, think back to 17 July 1994, early morning, as well ;-) After 2 weeks of summer school on Justice & Power in Transition Societies, in Camucia di Cortona, a very good friend wanted to take me on a trip to Geneva. Though I didn’t have a visa for Switzerland, he’d started talking about the recent celebration of the Schengen Agreement, and decided to smuggle me in, through France. On that glorious Sunday morning, I got stranded on the mountain top, unable to make it to Chamonix, and seen back into Courmayeur by a wonderful French police officer who’d never before seen the Valley of Aosta, and thanked me for the opportunity ;-) On that evening, Italy lost to Brazil in the World Cup Final, while I took a night train to Rome, and caught my flight back to Bucharest on Monday morning.

courtesy of a good Samaritan ;-)

While I’ve never managed to visit Venice or Geneva, my third border incident has found a happy conclusion 14 years later. On 25 May 1997, I was at Niagara Falls, on the US border, and I attempted to visit the Canadian side. Of course, the border police asked for more than a student ID; while my Romanian driver’s license was understandably not enough, I showed my passport, admitting I didn’t have a visa. I was shown the way back into the States, and I remember taking a peak at the Falls, while walking the bridge. Just this past weekend, I managed to visit the Canadian side, where I had a wonderful discussion with this show-officer—who really has no authority, but a fantastic uniform and a great sense of humor :-) Oh, by the way, the view of the Falls from the Canadian side is, indeed, light-years better!

I’m older now, possibly wiser, definitely less adventurous, so I no longer attempt border passing without a proper visa in my passport… You may imagine that otherwise I wouldn’t be able to travel to 35 countries (and counting, hopefully!) :-) But let me tell you, I’m really glad that borders are a lot easier to pass through these days, and I’m extremely grateful to all the wonderful people that made my travels possible! Think back to the times when this song was written, and you’ll undoubtedly see why… Referring back to that 2004 commencement address, I guess I like this future ;-)

O iubire urbană (RO, sincron)

2011-08-24T18:00:00.000+03:00

Dacă m-aţi urmărit suficient de constant, ştiţi c-am mai scris despre oraşul în care m-am născut şi-am copilărit, cel puţin de 3 ori. Acum, deşi plecat din ţară, scriu iar despre Bucureşti, în sincron cu trupa de bloggeri little not-blue spades biking woodly on bass ;-) Nu ştiu dacă eu sunt singurul bucureştean get-beget dintre prietenii mei, dar asta n-are nici cea mai mică importanţă! [Ba, de multe ori, a fi bucureştean e vorbă de ocară ;-) ] Oraşul ăsta te ţine-n mrejele lui, atât de iscusit, c-aş putea jura c-ar trebui să poarte numele Dâmboviţei, în loc de cel al ciobanului Bucur ;-)

sursa: www.wikipedia.org

Nu ştiu foarte bine dacă mă iubeşte această urbe, dar eu cred c-o iubesc pe ea :-) Aşa că m-am gândit să vă povestesc un pic despre defectele capitalei—despre acele defecte pe care sunt dispus să le trec cu vederea, deşi n-au fost chiar recunoscute, nicicum asumate, cu atât mai puţin corectate…

E un oraş prea mare (şi aglomerat), iar mie-mi plac oraşele mici—de vreo 10 ori mai mici; totuşi, poţi găsi atmosfera de oraş mic, gen Blagoevgrad sau chiar Timişoara, în centrul vechi ori prin cartierele vechi. Păcat că sunt foarte departe unele de altele şi nu prea ai cu ce ajunge dintr-o parte-n alta.
Ai putea încerca s-ajungi dintr-o parte-n cealaltă pe bicicletă—ceea ce mie-mi place enorm; dar nu ai la dispoziţie benzi speciale pentru biciclete, ca la Maastricht sau la Berlin, pentru că, până şi-n puţinele locuri unde ele există, sunt ocupate cu maşini parcate ori cabine telefonice nefuncţionale.
Măcar cu piciorul ai putea face un mic circuit al locurilor interesante—iar mie-mi place tare mult să merg pe jos; însă n-ai putea urma un traseu inscripţionat pe pavaj, ca la Boston, pentru că, deşi s-a încercat cu un desen al tălpilor verzi, ele s-au şters, s-au pierdut, oricum nu duceau nicăieri.
Oraşul plânge pe-nfundate, dacă ştii la ce să te uiţi şi cum să-i asculţi păsurile—am descoperit cum să fac asta, că-mi place să pot oferi un umăr, mai ales cuiva care are nevoie să (se) plângă; doar că-i îngrozitor de greu să-mpaci toate caprele cu toate verzele, chiar dacă există o şansă.
Parcurile sunt destul de puţine, după părerea mea, apele sunt neîngrijite, verdeaţa este insuficientă pentru un oraş atât de predispus la poluare—şi mie chiar îmi face plăcere să mă plimb, eventual cu un căţel alături; recent, am (re)descoperit parcul Carol, care-mi dă speranţa că se poate mai bine.

sursa: camera foto a vechiului meu mobil

În copilărie, tata mă punea să iau câte un autobuz sau troleibuz, să merg cu el până la capăt şi-napoi, după care să-i scriu o compunere despre ce-am văzut, ce mi-a plăcut, ce-am înţeles… Parcă mi-e dor să mai fac asta, să re-cunosc oraşul, macar ca-n 1998. Constat/recunosc că nu-mi mai cunosc atât de bine urbea natală şi c-ar trebui s-o scot la o plimbare, s-o las să-mi povestească şi ce mai face, şi ce-şi mai doreşte, şi ce crede c-aş putea face eu pentru ea. Când mă-ntorc, la sfârşit de septembrie, promit s-o scot la o cafea, să schimbăm impresii, c-am avut ocazia să discut cu multe din suratele ei—poate ne vom iubi din nou ;-)

Evoluţionism de colecţie (RO, sincron)

2011-08-17T21:00:00.012+03:00

Colecţionăm tot felul de lucruri… În copilărie, am avut colecţie de timbre, de capace de la diverse sticle, de pachete de ţigări, de figurine/placaje pirogravate, chiar nu mai ţin minte dacă şi de altceva… [Ştiu pe cineva care colecţiona peştişori de televizor—da, aceia de sticlă.] Prin liceu, fără să-mi dau seama că asta făceam de fapt, am început să colecţionez muzică, fie pe casete, fie pe benzi de magnetofon—pe unele dintre ele încă le mai ţin prin casă, deşi nu ştiu dacă mai folosesc la ceva, tehnic vorbind. Însă, de când s-a stabilit tema colecţiilor pentru sincronul de azi, m-am tot gândit la această prelegere a lui Denis Dutton.

Bănuiesc că frumuseţea de care vorbeşte Dutton e o motivaţie suficientă pentru alcătuirea unei colecţii. Mai vorbeşte el şi de utilitate, mai ales în contextul reproducerii, însă ar fi deplasat să scriu despre asta ;-) Dar, chiar aşa, în afară de muzica şi pozele din contul de facebook, gândurile de pe blog, ştirile dintre tweet-uri şi rss-uri, articolele, rapoartele şi analizele din maţele computerului, oare ce mai colecţionez eu, tot aşa, fără să-mi dau seama? Oare colecţionez relaţii cu oameni şi le exhib pe linkedin? Oare colecţionez amintiri despre discuţii interesante şi momente fericite, pe care le voi expune/povesti la bătrâneţe?

Nu m-am uitat niciodată la cărţile din biblioteca mea ca la o colecţie, deşi cred că asta sunt. Nu m-am gândit niciodată la îmbrăcămintea sau încălţămintea din şifonier ca la o colecţie, deşi pot fi văzute şi-aşa. Când voi găsi răgazul de-a pune pe scribd (sau altă platformă similară) toate prezentările de la conferinţe, şi-aceea va fi o colecţie—şi-acum există, dar încă nu a fost expusă. Rolodexul nu este o colecţie de cărţi de vizită? Acum câţiva ani aveam chiar o colecţie de ecusoane de la conferinţe şi cursuri la care am participat. Nu cumva chiar CV-ul fiecăruia dintre noi este o colecţie de eşecuri şi succese îngemănate?!?

Ei, bine, în perioada asta, în mod conştient, nu colecţionez absolut nimic. Dar am convingerea că fiecare dintre noi se află într-o situaţie similară cu privire la colecţiile de care nu suntem conştienţi… Acum, foarte conştient, cred că vreau să-ncep o colecţie de „vize în paşaport,” să călătoresc împreună cu prietenii şi/sau acolo unde se află prietenii mei, să fiu şi să mă simt fericit alături de ei, ca să am ce povesti la bătrâneţe despre discuţii şi amintiri :-) De fapt, cred c-aşa se va naşte un set de colecţii întrepătrunse, aşa cum încep să fie chiar sincroanele noastre din fiecare miercuri ;-)

Nu-i aşa că-i frumos?!? Eu zic că-i super!!! ;-) Oare (cuscra lu') Dutton ce-o avea de zis despre asta?!?

Zvâcul—ce ne lipseşte (RO)

2011-08-16T10:37:00.000+03:00

ZVÂC ♦ (substantivat, s.n.) Mișcare bruscă, săritură precipitată, țâșnire. (Calul sări un zvâc înapoi.) Sursa: DLRLC
ZVÂCNÍ, zvâcnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre inimă, tâmple etc.; la pers. 3) A bate repede și cu putere (de oboseală, de emoție, de durere etc.); a palpita. 2. (Despre ființe) A sări, a țâșni, a se repezi pe neașteptate. ♦ Spec. A sări brusc în picioare. – Zvâc + suf. -ni. Sursa: DEX '98

Ştiu, veţi spune că nu folosesc cuvântul corect—ar trebui zvâcnet sau zvâcnire, dar zvâc e mai scurt. Vineri şi sâmbătă am fost co-moderator la România Jună. Trec foarte repede peste contestările şi acuzele de care organizatorii chiar n-aveau nevoie, spunându-vă ce-am văzut eu: Se străduiesc să facă, iar greşelile de parcurs ajută în procesul învăţării—data viitoare vor face mai bine! Sunt verzi/tineri (poate că sunt ambiţioşi), dar nicidecum verzi/legionari. Sunt aşezaţi (ceea ce-i foarte bine), dar ici şi colo cred că le lipseşte zvâcul!

sursa: www.studentie.ro

În calitate de proaspăt „returnat” de la studii, şi eu am participat la un forum similar, în 1999-2000, unde-am cunoscut tot felul de oameni, cu tot felul de idei. Au mai existat astfel de iniţiative, destul de multe, însă toate veneau de la binefăcători externi. Cred că GRSP şi LSRS merită să fie apreciate pentru preluarea iniţiativei dinlăuntrul comunităţii de tineri şcoliţi (şi) în străinătate! Imboldul ăsta intern arată că n-au trecut degeaba aceşti 10 ani, iar pe mine mă bucură să descopăr c-au conştientizat faptul că au de jucat un rol.

M-am întristat doar în legătură cu definirea acestui rol. Am văzut ~200 de oameni cărora le-a lipsit zvâcul de-a arăta lumii cum văd ei România anilor 2030-50. Cred că media de vârstă a participanţilor la forum a fost în jur de 25 de ani. Peste 20 de ani, participanţii de zilele trecute se vor afla în vârf de formă şi forţă profesională, oricare dintre ei putând deveni ministru. Mi-ar fi plăcut să-i văd visând, proiectând România pe care ei o vor conduce, să ne spună ce avem noi de făcut, dacă dorim să le-nlesnim misiunea.

Dar mi s-a părut că nu s-au putut desprinde din agenda reflectată de jurnaliştii zilei, nu s-au putut debarasa de cuvintele sforăitoare ale politicienilor momentului, nu s-au putut gândi la altceva decât nevoia de-a repara (sau petici, cum ar spune un cârcotaş) defectele României de azi. Pot să-mi asum şi eu o parte din vină—poate că asta se aştepta de la moderatori, să-i desprindă de-acolo? Dar Guvernatorul tocmai le dăduse pilda cu dosarul tezaurului, iar eu credeam c-au înţeles că ştafetele de genul ăsta nu sunt o mândrie!

Închei spunându-vă ce cred eu despre România din 2030-50: Eu cred că democraţia reprezentativă de tip parlamentar e pe ducă, aşa c-ar trebui să ne pregătim pentru o altă formă de organizare politică. Eu cred că, mai ales în interiorul Uniunii Europene, statul naţional e pe ducă, aşa c-ar trebui să ne pregătim pentru un nou aranjament, cu multe regiuni cvasi-autonome reunite sub o guvernare-umbrelă de la Bruxel. Mai cred că educaţia va fi piatra unghiulară a construcţiei viitoare, aşa c-abia aştept să văd rezultatele acelui grup de lucru.

Un ochi plânge, unu' râde (RO, sincron)

2011-08-10T21:00:00.012+03:00

Cineva mi-a spus, cândva, că o schimbare durabilă se pregăteşte şi se împământeneşte prin crearea unei noi tradiţii. Am rămas un pic „interzis,” pentru că nu-mi dădeam seama cum ar putea cineva să creeze o tradiţie, însă timpul mi-a arătat că se poate :-) Până şi scrisul ăsta, sincron, alături de prietenii mei, este o tradiţie nou-creată, nu-i aşa? În fiecare miercuri seară, la ora 9:00, îi dăm lumii perspectivele noastre asupra aceluiaşi subiect… Dedicaţie, argumentaţie, reverberaţie, satisfacţie, reflecţie, graţie, contradicţie—ce mai, tradiţie! Vi s-a-ntâmplat vreodată să plângeţi pe când citeaţi o carte?

sursa coperţilor: www.azicitesc.com

În vara dinainte de clasa a treia, din cauza unor probleme de familie pe care n-are rost să le povestesc acum, m-am mutat la Braşov, să locuiesc cu naşa mea. Nu-mi convenea deloc situaţia, separaţia temporară (care a durat timp de 4 ani!) de ai mei, deşi îmi iubeam naşii—dar am înţeles foarte bine situaţia, încă de pe-atunci. Totuşi, aşa cum învăţ în fiecare zi, între înţeles şi acceptat e o mare distanţă… În vara sau în toamna aia, mi s-a pus în braţe cartea lui Malot. Mai întâi, am plâns şi m-am isterizat pentru că nu voiam s-o citesc! În ruptul capului! Mi se părea o cruzime de nedescris!

În primul rând, cum să mă oblige? În al doilea rând, dacă tot mă obligă, de ce să-mi dea să citesc tocmai despre situaţia aia, de tot rahatul, în care (mi se părea că) mă găseam chiar eu? Ce oameni!!! În cele din urmă, am cedat şi-am început s-o citesc, cu Bobiţă sprijinindu-şi boticul în poala mea—atât de mult mi-a plăcut, că n-am mai lăsat-o din mână… Cred că-n cartea aia am descoperit ce-nseamnă să-ţi croieşti drumul, ce-nseamnă să nu-ţi pierzi speranţa, ce-nseamnă să ai puterea de-a-ţi regăsi drumul şi speranţa… Şi, da, am plâns citind cartea aia, ca un copil ce mă aflam ;-)

Înainte de clasa a şaptea, deja reîntors în Bucureşti (şi foarte bucuros de revenire!), cred că tot pe sfârşit de vară, mi-a căzut în mână cartea lui Muşatescu. Am râs cu lacrimi, literalmente am plâns de râs, de-a dreptul tăvălindu-mă pe jos, ţinându-mă cu mâinile de burtă, făcând chiar febră musculară, pentru că nu mă mai puteam opri din citit şi râs, din plâns de râs şi citit—toată seria :-) Tanti Raliţa, Trabantul, aventurile la pescuit şi tunsoarea de fix 8 mm ale pseudo-detectivului Conan Doi mi-au alimentat (sau mi-au alterat definitiv?) simţul umorului şi atenţia la detaliile distractive din viaţa de zi-cu-zi :-)

Aţi ghicit, grupul nostru şi-a propus o temă ceva mai adâncă, mai sensibilă, pentru săptămâna asta, cartea la care am plâns. Aşa c-abia aştept să deschid, poate chiar să plâng citind, paginile dedicate acestui subiect, pe fiecare blog din echipa little not-blue spades bassing woodly on bike, c-aşa-i tradiţia :-) Iar dacă vi s-au părut interesante amintirile mele, pot să vă recomand un blog dedicat regretatului Muşatescu sau o piesă de teatru radiofonic despre aventurile micuţului Rémi ;-) Numa’ să nu plângeţi, okay?!?

Asculta mai multe audio diverse

„O şansă reală,” o pierdere fatală? (RO, f. lung)

2011-08-09T08:47:00.057+03:00

Gata, s-a împlinit termenul de prescripţie! Îi mulţumesc din inimă statului român că mi-a acordat şansa de-a studia afaceri europene la o universitate bine cotată, le mulţumesc contribuabililor români c-au acceptat să-mi pună la dispoziţie ceva mai mult de €15.000 pentru acel masterat, le mulţumesc alor mei c-au ştiut cum să mă ghideze în şcoală, în viaţă, în carieră. Acum, însă, după 3 ani în care am fost refuzat de fiecare dată când am încercat să-mi îndeplinesc obligaţia contractuală, nu mai pot fi obligat! Ar fi putut fi o şansă reală (mai mult pentru aparatul de stat), dar cred că s-a transformat într-o mare pierdere :-(

website-ul programului de burse a fost desfiinţat?

Am mai avut bursă şi când eram student la Politehnică, la începutul anilor 90. Când am hotărât să mă las de TCM, TCM, fac şuruburi din orice, am fost nevoit să plătesc toţi banii ăia înapoi. Unde-i lege nu-i tocmeală, mi-am zis, aşa c-am împrumutat, am plătit, apoi am muncit ca magazioner şi-am rezolvat. Cred c-am fost bursier şi la Drept, în anul cât am studiat la zi, dar nu mai ţin minte. Am mai avut o bursă la o şcoală de vară, în Italia, dar nu avea obligaţii în coadă. Pentru bursa din Bulgaria, însă, ca şi în cazul celei din Olanda, am semnat că mă oblig să mă-ntorc în ţară, să lucrez pentru statul român.

Când m-am întors din Bulgaria, în 98, m-am dus la Fundaţia Soros, să le zic că-s gata să lucrez în România, timp de 10 ani, aşa cum m-am obligat prin contract—dar aş aprecia dacă mi-ar putea sugera ei unde să caut de lucru. Speram să aibă o evidenţă a locurilor de muncă disponibile, într-o bază de date care să le spună şi care din ele se pretează cel mai bine pentru un tânăr absolvent de ştiinţe politice care-şi continuă dreptul la fără frecvenţă. Deşi aveau un proiect/program sau pui organizaţional, numit Fundaţia Absolvenţi Plasaţi prin Consultanţă, n-au fost în stare să-mi dea un răspuns.

Nu-i nimic, îmi găsesc singur, mi-am zis. Am luat Pagini Aurii, am selectat 100 de instituţii, organizaţii, firme de sondare a opiniei publice, mi-am compus câte un CV de 2 pagini şi o scrisoare de intenţie pentru fiecare, am luat oraşul la picior şi, în decurs de 2 săptămâni, revizitasem întreg Bucureştiul, după 4 ani de absenţă. Oferta cu primul loc de muncă a venit o săptămână mai târziu, din alt loc decât cei 100 de angajatori pe care eu i-am vizat, pentru că hârtiile-alea au circulat de la unul la altul. Am lucrat 7 luni la FDSC, într-un program care preconiza întreaga mişcare CSR de azi…

Am devenit şi am rămas oengist, deşi simţeam o atracţie nebună către sectorul public. Am început să lucrez în proiecte axate pe teme ca justiţie, reformă legislativă, construcţie instituţională, capacitate administrativă, acquis comunitar, trafic de persoane, apoi anticorupţie, teme care se numesc acum reforma statului ;-) Am început să fac training pentru funcţionari publici, înalţi funcţionari publici, manageri publici… M-am întrebat dacă nu cumva ar fi cazul să fac un masterat (eventual în administraţie publică), să nu cumva s-ajung în situaţia de-a mi se contesta, de către cursanţi, autoritatea/legitimitatea de-a-i învăţa eu pe ei ;-)

transparenţă decizională cu funcţionari publici, Primăria din Piteşti, 2003 sau 2004

Bursa Specială „Guvernul României” (BSGR—nici măcar website nu mai are), abia înfiinţată pe-atunci, părea să fie răspunsul ideal. Programul părea bine pus la punct, în sensul că domeniile de studiu erau determinate (aparent!) de nevoile preconizate ale aparatului de stat. Mi-am zis, uite, pentru prima oară, un program cu mintea-n cap! Statul român crede că va avea nevoie de specialişti în afaceri europene, mai ales după aderare, aşa c-aş putea studia asta, mai ales că-mi place şi am şi oarece experienţă cu transpunerea acquis-ului, respectiv cu capitolul de negocieri pe justiţie şi afaceri interne.

Dar nu aveam încredere în sistemul de selecţie din vremea Guvernului Năstase, aşa c-am amânat candidatura cu un an. Neînţelegerile dintre partidele care formau Guvernul Tăriceanu mi-au fost benefice, pentru că nu s-au putut pune de acord pe cine şi cum să favorizeze (nici nu ştiu dacă s-au gândit, nici dacă-n prima rundă s-a-ntâmplat cu-adevărat, da’ aşa umblă vorba), iar selecţia a fost pe bune şi mă mândresc că nu există urmă de-ndoială în ce mă priveşte! Numai că, după ce m-am mai interesat un pic, mi-am dat seama că nici ăştia n-aveau evidenţa locurilor de muncă, a necesităţilor de la nivelul instituţiilor…

Prin urmare, am decis să nu mă bazez pe sistem, ci să-mi fac singur norocul! Mi-a plăcut ideea unui control sporit din partea parlamentelor naţionale asupra proceselor decizionale de la Bruxel. Preconizatul Tratat Constituţional conţinea procedura cartonaşului portocaliu, care s-a păstrat şi-n Tratatul de la Lisabona. Am făcut o lucrare pe tema asta în cadrul masteratului şi-am căutat să văd dacă i se simte nevoia şi la Bucureşti. Am primit răspunsuri pozitive de la Camera Deputaţilor şi de la Comisia BSGR. Conform contractului, în 2007, la fix 1 lună de la întoarcerea în ţară, lucram deja nemijlocit în beneficiul statului român!

procese decizionale în Centrul de Informare al Parlamentului, 2007

Dar, 9 luni mai târziu, Irlanda a spus NU Tratatului de la Lisabona, iar eu nu mai ştiam pentru ce lucrez? Câtă vreme nu era clar dacă se va organiza un nou referendum în Irlanda ori se va propune un nou Tratat, era cazul să-mi găsesc o altă ocupaţie. Alegerile parlamentare băteau la uşă, iar asupra mea se făceau nişte presiuni al căror rost nici azi nu-l înţeleg… Am demisionat şi-am anunţat Comisia BSGR că-mi recunosc obligaţia de-a mai lucra încă 26 de luni pentru statul român, punându-i la dispoziţie şi-o listă cu 10 instituţii unde credeam eu că m-aş putea potrivi, unde credeam c-ar putea fi nevoie de mine.

Nu mi-a răspuns nimeni. Colegii bursieri au început să-şi ceară drepturile: obligaţiei noastre de-a lucra un număr de ani în beneficiul statului îi corespunde dreptul de-a fi plasat; dreptului nostru de-a fi plasat într-un loc de muncă potrivit pregătirii şi investiţiei îi corespunde obligaţia statului de-a ne plasa într-o instituţie publică. Am încercat să discut problema cu diverse instituţii, cu diverşi şefi, cu oameni politici în a căror dreaptă judecată am încredere şi azi, chiar dacă pe-asta n-au reuşit s-o rezolve. Cuvântul de ordine al Guvernului Boc a fost restructurarea cheltuielilor, alături de loialitatea personalului; efectul a fost abandonarea investiţiei :-(

M-am gândit bine şi-am stabilit că, timp de 3 ani, până la împlinirea termenului de prescripţie, am să lucrez numai în contracte cu durată determinată—cine ştie, poate se schimbă ceva şi sunt chemat în vreo instituţie, să fiu capabil să răspund rapid. Majoritatea timpului am lucrat în beneficiul instituţiilor publice, fie nemijlocit, fie indirect; am avut chiar discuţii privind angajarea în condiţiile bursei la cateva Prefecturi, CSSPP, Senat, MJ, CSM... Nimic nu s-a concretizat, totul a rămas în aer, dar eu m-am străduit. De azi, însă, sunt liber să răspund oricărei oferte, pe termen lung, mediu sau scurt, fără a mai putea fi obligat să lucrez la stat!

Sigur că tot pentru stat voi lucra—îmi place administraţia publică, îmi plac procesele decizionale, mă intrigă inabilitatea sau incapacitatea managerială din sectorul public, aşa că voi continua să caut soluţii şi să le ofer, dacă le găsesc :-) Păcat, însă, că statul a aruncat la coş această investiţie! Păcat că nici cetăţenii (fie în calitate de contribuabili, fie în calitate de alegători) n-au considerat oportun să-şi tragă decidenţii-politicieni de mânecuţă, să-i întrebe de ce lasă pe apa sâmbetei o investiţie de ~150 de oameni şi ~$6 milioane?!? Sigur că nu-i o pierdere fatală, dar a fost/e încă o şansă irosită…

sursa: www.abbsgr.ro

Acum, legal şi contractual, sunt liber; dar nu mă simt încă eliberat. Sper să reuşesc, în legătură cu alte proiecte, procese decizionale, instituţii publice, cu alţi funcţionari, demnitari şi cetăţeni, să-i ajut să afle, să conştientizeze, să utilizeze mecanismele pe care le au la îndemână pentru responsabilizarea decidenţilor şi comunităţilor. Mi-am făcut un plan pe 10 ani pentru treaba asta—când voi simţi că mă eliberez, v-anunţ tot aici :-) Doar v-am zis ca-s oengist ;-) Deocamdată, mai am 3 ani de lucru în Consiliul Naţional de Integritate, despre care vă ţin la curent cât de des pot.

Reorganizarea administrativ-teritorială (RO, lung)

2011-08-08T11:57:00.001+03:00

Subiectul regionalizării m-a preocupat încă de pe vremea când Sabin Gherman spunea că el s-a săturat de România. Subiectul a reapărut în 2003-04, în preajma adoptării faimoasei legi prin care s-au creat cele 8 regiuni de dezvoltare, şi a revenit în forţă anul acesta. În 2005, dintr-un avânt mai degrabă bloggeristic, am abordat şi eu tema, însă marginal, cu o perspectivă etichetată drept frustrare de alegător ;-) Adevărul e că nu am certitudini în privinţa reorganizării, însă cred că şi întrebările pot contribui la găsirea unei soluţii alternative, mai ales dacă nu-s doar dubioase, ci sincer-dubitative ;-)

sursa: www.riscograma.ro

Care ar fi logica, motivul, scopul reorganizării administrativ-teritoriale? Cred că trebuie să poată satisface nevoile contribuabilului, nu (doar) puterea discreţionară a politicianului. Cel mai recent sondaj (de care ştiu eu) mi-arată (în interpretarea mea) că oamenii sunt preocupaţi de mediu, infrastructură şi transport, justiţie, locuri de muncă şi bunăstare personală. Multe din domeniile astea s-ar putea coordona şi gestiona mai bine de la nivel regional/mega-judeţean, în timp ce altele mai degrabă la nivel local—dar şi-n privinţa nivelului local pare să fie necesară comasarea, pentru coordonare şi gestionare mai eficientă (economies of scale).

Personal, sunt de acord cu reducerea (şi profesionalizarea!) numărului de demnitari locali/judeţeni, aşa că văd în reorganizare oportunitatea de-a face acest lucru. Încă nu am văzut cifrele: câţi consilieri locali şi judeţeni (plus primari) avem acum?, cât ne costă onorariile lor?, câţi dintre ei am putea reduce? şi cum/pentru ce am putea redistribui banii? Cred că, prin comasarea localităţilor (timid şi insuficient/ineficient începută cu zonele metropolitane ori cu asocierile contractante pan-judeţene la achiziţiile de rechizite şcolare), putem avea mai puţini demnitari, dar responsabili(zaţi)—incompatibili cu exercitarea oricărei alte funcţii!

Întrebarea care văd că-i frământă pe marii noştri politicieni urechişti priveşte, însă, numărul regiunilor (care pot fi şi mega-judeţe, nu asta-i important!), în loc de contribuţia sau impactul acestora asupra contribuabilului. Ca şi cum ai spune că vrei 5 copii şi că ai ambiţia să meargă toţi 5 la Harvard, dar tu încă nu ştii dacă le poţi asigura tuturor un trai decent :-( Eh, pe când au fost desenate actualele regiuni de dezvoltare, avea sens (cinic, şi politic, şi economic) să-i ţii laolaltă pe Oprişan, Gogoncea şi Mazăre, în cea mai ciudată construcţie administrativă din câte s-au putut imagina vreodată :-(

sursa: maps.google.com

Însă, în 7 ani de zile, oamenii ăştia n-au fost în stare nici măcar să facă (un proiect pentru) un pod şi-o şosea regională care să lege între ele oraşele principale! Şi exact aici voiam s-aduc discuţia, la infrastructură! Cred că o reorganizare fericită şi utilă ţine cont de felul în care circulă oamenii—cu toţii am auzit povestea cu aleile dintr-un parc, pe care nu le construieşti decât după ce vezi pe unde-apar cărările. În opinia mea, cea mai la îndemână desenare a regiunilor sau mega-judeţelor este cea care ţine cont de uşurinţa cu care ajung oamenii dintr-un loc în altul, pe cărări bătute, deci scurte, că-s cunoscute :-)

Încă nu am la dispoziţie şi datele economice care să mă convingă, dar cred că şi împărţirea după razele teritoriale ale curţilor de apel, şi cea după acoperirea de transport a regionalelor CFR, ar fi mai bună pentru 2014-20 decât perpetuarea unei ambiţii politice arbitrare din 2003-04. Oamenii au multe procese (mai ales în civil şi administrativ, nu doar în penal), aşa că au deja la dispoziţie mijloace şi căi de transport pentru a ajunge la curtea de apel din centrul regiunii/mega-judeţului. Similar, oamenii pot ajunge relativ uşor în nodurile de cale ferată din centrul regionalelor, pentru că de-asta au fost create.

În ipoteza curţilor de apel, am avea 15+1 judeţe mari—pentru că Bucureştiul va trebui desprins de Teleorman, Giurgiu, Călăraşi şi Ialomiţa. Nu ştiu dacă o astfel de împărţire poate satisface criteriile europene NUTS 2, însă cred că oferă o soluţie practică pentru unele identităţi regionale (Banat), deşi menţine unele tensiuni etnice (Ţinutul Secuiesc). În ipoteza regionalelor CFR, am avea 8+1 mega-judeţe—pentru că Bucureştiul ar trebui separat şi aici. Nici împărţirea asta nu ştiu dacă e compatibilă cu NUTS 2, dar satisface alte identităţi regionale (Ardeal şi Oltenia), deşi creează alte probleme (Ialomiţa şi Călăraşi par să fie tăiate-n două).

sursa: www.riscograma.ro

Cred că, dacă se rezolvă problema infrastructurii de transport (ori distribuţie de energie, de ce nu?) şi cea de administrare a justiţiei (eu înclin spre varianta curţilor de apel), există premise foarte bune pentru mobilitatea forţei de muncă şi a mărfurilor, adică un răspuns satisfăcător pentru bunăstarea personală. Mai cred că, prin alinierea politicilor regionale de mediu cu magistralele de infrastructură, se poate da un răspuns integrat nevoii de dezvoltare durabilă, eventual la pachet cu o mai bună planificare teritorială. După ce rezolvăm treb'şoara asta, cu regionalizarea, poate ajungem şi la un Senat cu atribuţii separate de Camera Deputaţilor, aşa cum sugeram în 2005 :-)

Celebrating Lessons and Hopes (EN)

2011-08-05T08:48:00.001+03:00

I’ve reached the 100-post mark on this blog. While I’m not 100% about conformity, it’s an easy Friday, and I’ve seen other bloggers taking the time to reflect on such occasions… I’m checking my blog stats regularly, but I don’t do it in order to monitor my traffic and learn how to increase the number of either readers or pageviews; I do it because I’m interested as to what seems to excite/inspire my readers. And I think it’s quite telling that only a personal story managed to break the 500-pageview mark, while 2 more such posts are present in the all-time top 10. NGO- and policy-related posts are also present in the all-time top 10, but note that all of these posts in the top are written in Romanian.

blog stats Sept. 2008—June 2009—Aug. 2011, illustrated with OpenOffice Draw and IrfanView

I really learned about writing while a student abroad, directly in English. There was a time when, not being used to the keyboard and the screen, I used to write everything by hand, and type it later. But I‘ve always had this urge to write about things, even before I got my writing education in English. I remember the very early 1990s, when I traveled to Prejmer, to write an article about some agro-tools (then) recently donated by a Swiss foundation to the local German-speaking population. What came out? Nothing you’d call an article, since I really didn’t know how to write! I’m still not sure I do, especially when I think of structure, but I ~~hope~~ guess substance and style make the attraction among my Romanian readers?!?

So, deep down, I’m quite surprised with the results illustrated above. I started blogging directly in English, while at an inter-governmental anti-corruption conference, where civil society views needed to be reflected in real time, in an attempt to persuade delegates and sway votes. I found the direct and positive impact quite intriguing, so I decided to continue writing on Romania’s governance, rule-of-law, anti-corruption policies and strategies, thinking of a former professor’s words: There’s not enough English coverage of Romania, for your country to become interesting either for political scientists or for direct investors! But the stats don’t lie—the number of people outside of Romania, interested in reading my views, is rather insignificant :-(

Hence, earlier this year, I started also writing in Romanian, more and more frequently. In doing so, I have deliberately ignored any characteristics of a target audience, but rather used this blog to vent some of my deeper concerns. Apparently, that’s what people want—to peek, to pry, to partake vicariously in someone else’s torments, trials and tribulations. I guess that’s also why tabloids are so popular? But I don’t read tabloids, and I also try to offer solutions to the problems I see… Still, judging from the extremely low number of comments on my blog posts, I take it that my solutions are either impractical, useless or too idealistic? Yes, I tend to do that, offer uncalled-for solutions, and I need to restrain ;-)

What else have I learned? Now I would know how to import old posts, instead of copy/pasting all of them, by hand, taking up a full day’s work; how to schedule some of my posts, as well as how to draft them offline; how to tweak with the template and the widgets; how to get higher in zelist rankings, by commenting a lot of other people's posts, by engaging conversations on other platforms, and thus attracting traffic on my own blog… But this is utterly unimportant! I learned that blogging may serve to take a load off your chest, vent, release some steam; that i'm responsible for those who really read, and act upon, what I write; that some people never read, nor ever understand, regardless how much I wanted them to get it…

And while I learned how important it is to serve/cater to constituents, here, I’m writing this in English, for a Romanian public?!? Well, I also learned that I’m the most important person in my own life; and this is my blog—sometimes, I’m just doing things for the heck of it, just the way I like, feel or want them ;-) Since I read and interpreted the stats in English, I was just too lazy to switch my thinking and writing into Romanian… But I really want to thank my friends for their help and support, and thank my readers for bearing with my whims… And I hope (while I don’t promise) that I won’t wait another 3 years before we get to celebrate the next 100 posts ;-) Cheers, sing along, and have a great weekend!

PS Search results are funny, as well: Because of an old post on the Constitutional Court, people looking up the past participle for strike tend to land on my blog, too—and quite often :-) Also, because of a more recent post on the really bad habit of smoking, my blog scored in someone's search for methods to steal cigs from dad :-( I commend the search for proper grammar, I condemn the search for stealing methods!

Leapşa—copilăria trăită pe strada mea (RO)

2011-08-03T21:00:00.082+03:00

Săptămâna asta, alături de grupul pe care eu l-am intitulat little not-blue spades biking woodly on bass, discutăm (foarte probabil) despre metodica muzical-ludică a introspecţiei comunicaţionale sportiv-juridico-financiare care poartă asupra conceptului de stradă. Tema a fost enunţată scurt, clar şi cuprinzător: strada pe care trăim! Deşi n-ar trebui s-apară surprize, m-aştept la variaţiuni conceptuale şi emoţionale de-a dreptul bulevardiere :-) Conservator sau conformist, eu mă limitez la singura stradă pe care chiar simt că trăiesc, indiferent unde m-aş afla—pentru c-am trăit pe multe străzi, Dristor, Lupeni, Popov, Sedgwick, Nott, Aubel, Siena, Brezeanu, Guildwood, …, dar una singură mă face (întotdeauna) să simt că trăiesc ;-)

Deşi am mai amintit-o, strada mea, strada pe care trăiesc, rămâne locul unde-am jucat leapşa pe ouate şi pe cocoţate, ascunselea, tenis la perete şi tenis cu piciorul, acolo unde-am spart geamurile vecinilor cu praştia, unde-am stricat răsadurile vecinilor cu mingea, unde-am învăţat să merg pe (şi să nu mai cad de pe) bicicletă, unde mi-am spart bărbia de bordură, căzând de pe un skateboard improvizat dintr-un camion de jucărie, unde mi-am zdrelit genunchii la touch rugby pe piatră cubică, unde-am atârnat coşul de baschet de-un copac şi jucam printre troleibuze, unde dădeam foc la frunze şi mâncam pâine prăjită-afumată cu usturoi, unde Mama m-a-nvăţat să cânt guguştiuc, tu eşti turc, unde suflam cornete umplute cu praf prin ferestrele deschise, unde mă bucuram de răcoarea umbroasă a pădurilor-galerii, unde urcam pe acoperiş să văd cum se dărâmau case pentru a face loc victoriei socialismului şi cum se construia, în depărtare, casa poporului, dar am descoperit că tabla aia nu era atât de fierbinte şi că puteam să fac plajă, unde mă noroiam din cap până-n picioare când au început demolările, unde primeam gumă de mestecat şi bomboane gumate străine, coborâte cu aţa de la balconul casei de vizavi, unde m-am dat cu sania trasă de maşina unui copil mai mare, unde-am salvat o căţeluşă de sub roţile unui camion, unde-am fost alergat de-un securist, după ce l-am înjurat pe-un pupincurist al regimului ceauşist, unde-am montat şi reglat antena de bulgari, unde-am jucat capace şi cartoane şi rişcă şi război, şeptică, macao şi maroco, dar şi poker, acolo unde-am montat primul ring de box pe garaj şi ne-am spart nasurile în mod organizat, cu toţi băieţii de pe strada, unde-am încercat să facem mărţişoare şi figurine din traforaj, pe care voiam să le vindem în talcioc, unde-am învăţat să-i spun săr’na poştăriţei, iar doamna de la alimentara ştia ce combinaţie de arabica, robusta şi năut să-mi râşnească, dacă suta aia de grame era pentru Mama sau pentru Mami sau pentru Mena, acolo unde îngheţam pe scăunelul meu roşu, stând la coadă la portocale, banane, tacâmuri de pui sau telemea—la pachet cu cicoare ori creveţi vietnamezi, acolo unde-am buşit maşina-ntr-un copac, pe când mă-nvăţa Tata să conduc, unde-am crezut că mor de durere de rinichi, unde-am crezut că dopul de şampanie mă va lăsa chior de ochiul drept, unde nu-mi venea să cred că soba aia chiar a explodat, acolo unde-am iubit prima oară... Acolo de unde plec, întotdeauna, fie cu inima-ndoită, fie cu stomacul plin, fie cu mintea relaxată; acolo unde mă-ntorc, de fiecare dată, dorindu-mi să-i îmbrăţişez pe-ai mei… Asta e strada mea, strada pe care trăiesc, şi va rămâne-aşa indiferent unde mă voi găsi eu, câtă vreme-mi voi putea aminti toate astea :-)

PS1. Mă bucur să descopăr că exact asta e postarea cu numărul 100 pe acest blog :-) Printr-o coincidenţă extrem de fericită, subiectul şi compania se potrivesc excelent! Cred că suta asta merită aniversată cum se cuvine ;-) Până una-alta, după cum vedeţi, blogul meu are un nou look, courtesy of a friend :-) Mulţam!!! Să ridicăm paharele ;-)

PS2. Mai există o stradă pe care eu cred c-am trăit, chiar foarte intens—cel mai intens, când am iubit a doua oară-n viaţă, însă nu mi-am putut permite s-o dezvălui, pentru că elefanţii merită să fie protejaţi...

Mircea, fă-te că lucrezi! (RO)

2011-08-01T08:46:00.001+03:00

Jocul-de-rol este o tehnică des utilizată în training. Eu nu o (mai) folosesc, de ani de zile. Beneficiul este că le dai cursanţilor şansa de-a explora o situaţie, de-a-şi imagina un comportament, de-a se pune în papucii altcuiva, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp. Provocarea este să ai cursanţi suficient de empatici încât să şi înveţe ceva din experienţa imaginată. Dificultatea este să-i scoţi pe cursanţi din situaţia imaginară, să nu rămână acolo… Eu am renunţat, pentru că am văzut prea mulţi oameni lipsiţi de empatie, dar dornici de-a trăi vieţile altora, oameni pentru care jocul-de-rol este doar o joacă, nu o oportunitate de învăţare :-(

Am senzaţia foarte pregnantă că joaca fără învăţare e o altă formă a dublului standard din retorica politică, o altă formă de cosmetizare a realităţii. Cum e diferit faimosul îndemn revoluţionar citat în titlu de mascarea bisericilor în spatele blocurilor? Cum se diferenţiază oricare dintre astea două de situaţia unui cursant care intră în joc doar pentru a se scălâmbăi într-un rol, fără să arate minimă (dar cuvenită) consideraţie faţă de cerinţele exerciţiului, faţă de nevoile de învăţare ale colegilor, faţă de obiectivele cursului? Sau de situaţia lucrătorului român, care se face că munceşte mult—dar fără rost?

Sigur că ideea acestei postări mi-a venit în context de training, mai exact într-un post mortem unde m-am îngrozit de conexiunile evidente cu ştirile care ne/îmi afectează viaţa:

Pretinzând că-i fac un bine naţiei, nişte oameni de mâna a treia, în poziţii de mâna a doua, dar plătiţi cu onorarii de mâna-ntâi, au făcut nişte coduri, s-au apucat să le aprobe, să le pregătească punerea în aplicare, doar din joacă, fără să-şi dorească să-nveţe ceva din treaba asta—ceva despre mai buna funcţionare a justiţiei în ţara asta. Rezultatul este că ne pregătim de-un mare haos în justiţie, numai bun pentru pescuitorii electorali în ape tulburi. Şi promit c-am să dezvolt subiectul ăsta, pentru că mă roade…
Jucându-se de-a soluţionarea unor mari probleme de politică naţională, de sistem electoral, stat de drept, separaţia şi conlucrarea puterilor în stat, anticorupţie, s-a ridicat steagul modificărilor constituţionale pentru nişte scopuri, s-a făcut un mare studiu cu alte recomandări şi totul s-a finalizat cu nişte propuneri legislative care nu răspund nici scopurilor, nici recomandărilor—nici măcar nu soluţionează nimic :-( Şi despre astea mă voi strădui să scriu, rând pe rând, cât de curând, pentru că mă doare…
Uitându-şi (sau refuzându-şi?) misiunea de supraveghere şi de asigurare a bunei funcţionări, a independenţei operaţionale, a calităţii managementului ANI, respectiv ignorând voinţa clar exprimată în elaborarea SNA4, de-a nu modifica legislaţia în vigoare fără o evidenţă clară a nevoilor de corecţie/rectificare, dar plăcându-i să se bage-n joaca de-a scrisul propunerilor legislative, CNI a hotărât să-i ţină isonul unui om care a capturat ANI, chipurile pentru a satisface dorinţele Comisiei Europene, dar uitând de nevoile contribuabilului român :-(

M-am săturat de joaca asta dementă din care nimeni nu-nvaţă nimic, dar toată lumea trage concluzii la TV! Mă-ntreb dacă la toamnă, la recensământ, putem întreba oamenii ce-şi doresc: pâine şi circ sau altceva?!? Realizaţi că nimeni şi nimic nu ne educă să ne întrebăm, să ne cercetăm, să aflăm noi ce vrem de la viaţă? Nu mă refer la popor, la alegători, luaţi statistic, ci la fiecare dintre noi, individual, cu valorile, motivaţiile, interesele şi aspiraţiile noastre…

La training, cel mai jenant moment poate fi cel din dimineaţa primei zile, când îi întrebi pe cursanţi ce aşteptări au, ce vor să obţină, să înveţe din acest curs, iar ei îţi pot răspunde, plat, neimplicat, lucruri şi informaţii noi—adică te invită să intri-n rol, să te faci că-i înveţi ceva, pentru că ei n-au chef să-şi bată capul cu întrebarea eu (ştiu) ce vreau?… Pasărea asta măcar ştie ce vrea de la viaţă—să zboare! Şi e-n stare să-şi asume că va muri trăindu-şi visul!…

MiNUsterul fondurilor europene (RO, lung)

2011-07-29T09:16:00.032+03:00

Se discută deja, de vreo 2 săptămâni, deşi subiectul a fost lansat acum câteva luni. Acum, s-a anunţat că există (dar e secret!) un ţuţăr dispus să se ploconească în faţa lui Boc (deşi e mai credibil decât premierul în faţa celor de la Bruxel?!?), aşa că simt nevoia să mă exprim: Sunt 100% împotriva înfiinţării acestui minister! În schimb, sunt 100% de acord cu cedarea tuturor atribuţiilor privind gestionarea fondurilor europene către sectorul bancar! Şi explic de ce cred şi susţin asta, pe ritmuri care ne demonstrează, încă o dată, că geaba trece timpul pe lângă noi…

Asculta mai multe audio rock

Ce face un decident politic (ministru, în cazul ăsta)? Simplu, alocă resurse, negociază cu diverse grupuri (legitime) de interese calitatea şi volumul resurselor alocate diverselor sectoare, activităţi, soluţii pentru obiective, nevoi sau probleme. Banii europeni au un singur avantaj, din punct de vedere politic—sunt relativ liberi de constrângeri, spre deosebire de banii colectaţi din taxe şi impozite. Însă banii europeni sunt, de fapt, cam puţini—după estimarea mea, cam 5% din alocările anuale din toate bugetele publice ale statului român. Iar obiectivul acestor bani este să fie injectaţi rapid în economia orizontală, pentru a stimula modificări structurale în economie.

Lăsăm deoparte obiectivul, că-i evident că politicienii noştri nu l-au înţeles, nici măcar acum :-( Dar cât de neinspirat politic să fii, încât să creezi o instituţie cu competenţă generală şi un buget atât de lax (prin comparaţie cu altele)? Dacă viitorul ministru va fi mai credibil decât premierul, va fi tentat să negocieze alocările în propriul său beneficiu, ţintind chiar funcţia de premier, după alegerile din 2012. Dacă va aloca banii corect şi eficient, va deveni cu atât mai credibil decât premierul. Dacă se va ţine de matrapazlîcuri ori nu va reuşi să livreze la înălţimea aşteptărilor, evident, borcanele se vor sparge tot în capul premierului. Aşadar, politic, de ce-ai vrea să faci asta?!?

Undeva la mijloc, se strecoară şi un argument administrativ, cu întrebarea legată de personal. De unde iei personal calificat, care să ocupe posturile din acest nou minister? Cel mai simplu ar fi să aduni în noua instituţie tot personalul care deja se ocupă (şi-o face prost!) de lucrurile astea prin ‘cele autorităţi de management şi organisme intermediare care deja există şi se află în coordonarea premierului. În toiul (dar în pofida) retoricii guvernamentale despre descentralizare, specializare, responsabilizare, restructurare şi, eventual, externalizare, tu faci încă un pas spre centralizare, exact în domeniul care-ar trebui să contribuie la restructurarea economiei? Câtă incoerenţă încape-n discursul politic?!?

Tot pe la mijloc îşi arată colţii şi argumentul comparativ-istoric. Ni se dau aşa-zise exemple de succes din Polonia şi Bulgaria? Ia, să ne gândim niţel: nu cumva sunt scoase din context exemplele astea? Păi, Polonia a făcut minunea asta înainte de aderarea la UE, în alte condiţii economice, politice, culturale şi administrative decât România de azi. Bulgaria a făcut asta mai recent, însă sub ameninţarea blocării fondurilor pentru agricultură şi-n contextul venirii la putere a unui nou guvern. Ah, dar ambele ţări înţeleseseră obiectivul cu injecţia fondurilor, rotaţia rapidă a banilor, modificările structurale, aşa că situaţiile nici nu suferă comparaţie!

Ajungem şi la argumentul funcţional şi la motivele pentru care susţin 100% externalizarea gestiunii fondurilor europene către bănci: Solicitantul merge cu proiectul la bancă, pentru că, indiferent cum ar face, tot are nevoie de un credit—măcar de prefinanţare sau cofinanţare. Banca vede multe proiecte şi ştie deja cum să facă diferenţa între un proiect viabil şi unul prost. Ce mare lucru ar fi să mai verifice eligibilitatea solicitantului şi a activităţilor, conform ghidului aprobat deja de fiecare autoritate de management? Dacă banca îşi asumă răspunderea financiară pentru a susţine proiectul, de ce n-ar accepta funcţionarul din autoritatea de management (AM) să autorizeze contractul?

ilustraţie realizată cu Bizagi Process Modeler

Ce rezolvăm cu asta? Cred că eliminăm din administraţie o mulţime de funcţionari care sunt plătiţi degeaba cu sporuri de 75%, pentru că fac (ineficient) o muncă la care nu se pricep; deschidem o mulţime de locuri de muncă în sectorul bancar; ducem accesul la fondurile europene cel mai aproape de cetăţean, prin filialele bancare deja deschise în fiecare cartier, în fiecare comună; creştem viteza de avizare/aprobare a proiectelor, de eliberare a creditelor de la bănci către beneficiari (solicitanţii care au contractat proiecte viabile) şi punem presiune pe autorităţile de certificare şi plăţi (ACP), respectiv de audit (AA), să nu mai tergiverseze decontările.

Cu alte cuvinte, eu cred că există premisele pentru eficientizarea gestionării fondurilor, aşa încât să crească blestematul ‘cela de grad de absorbţie… Beneficiul nemijlocit ar consta în faptul că banii ar fi, cu adevărat, injectaţi acolo unde e nevoie de ei, pentru a produce modificări structurale în economie, pentru a reduce disparităţile economice şi sociale dintre regiunile României şi celelalte regiuni ale Uniunii. [Le-am mai tăia baronilor politici şi administrativi până şi gândurile c-ar putea accesa aceşti bani pentru a-şi finanţa campaniile electorale, viloacele şi merţanele.] Dar asta nu-nseamnă că-i totul roz în filmul ăsta, pentru c-ar mai exista şi nişte riscuri, respectiv provocări asociate:

ar creşte rapid tentaţia corupţiei în sectorul bancar—bucuria este că băncile au acţionariat şi management străin, iar sectorul privat e mai sensibil la propriile riscuri de corupţie;
ar scădea foarte repede numărul proiectelor câştigate de instituţiile publice, pentru o perioadă de timp, până când învaţă (se instruiesc!) cum să lucreze în relaţia cu băncile;
ar trebui ca băncile să elaboreze/inventeze nişte produse bancare noi, care să nu elimine din competiţia pentru banii europeni organizaţiile neguvernamentale şi instituţiile publice;
ar trebui ca guvernul să negocieze nişte pachete/comisioane stimulative pentru bănci, ca să preia gestiunea fondurilor şi, în acelaşi timp, să renunţe la mulgerea bonurilor de trezorerie;
ar trebui ca premierul să negocieze această nouă schemă de gestionare a fondurilor europene cu Bruxelul—iar, dacă n-are cojones ori credibilitate, să ne lase, frate!

prelucrare după www.agenda.ro

Ministerul e o soluţie din secolul trecut, care prezumă (eronat!) capacitatea absolută a administraţiei centrale de-a răspunde la toate nevoile societăţii, care nu recunoaşte (grav!) valoarea parteneriatului în/la guvernare cu actorii sociali, care continuă (îngijorător!) înclinaţia actualului guvern spre decizii luate fără consultare, fără consideraţie faţă de alte puncte de vedere. Nu în ultimul rând, ministerul e o soluţie lipsită de încredere din partea potenţialilor beneficiari şi (experienţa ne-o arată) lipsită de orice urmă de transparenţă. Nu pretind că băncile ne pot oferi mai multă încredere şi/sau transparenţă, dar depinde foarte mult de felul în care le contractăm!

Ah, încă un detaliu: despre soluţia cu băncile s-a mai discutat, prin 2005-06, chiar dacă nu atât de public cum se discută azi despre soluţia cu ministerul. Studiul realizat cu IRT în 2006 putea susţine soluţia bancară, dar guvernul de-atunci îşi căuta consiliere prin alte zone ale societăţii civile. Naiv, am crezut că soluţia bancară s-ar fi putut pune în aplicare odată cu numirea lui Vosganian ca ministru al economiei şi finanţelor. Evident, speranţe şi aşteptări deşarte, aşa cum nici acest demers nu va putea întoarce din drum soluţia ministerială :-( Întrebarea este cât timp mai răbdăm fudulia nemăsurată care-nsoţeşte prostia nemărginită a guvernanţilor?!?

Fumat, cumpătat, lăsat—tot leapşă (RO)

2011-07-27T21:00:00.015+03:00

Ce vă spuneam eu? Leapşa cu Little Old Me, Not Blue Today, Radu dă cu bassu’, De pe bicicletă şi Madama de pică devine un obicei săptămânal—chiar mă gândesc să-l întreb pe Codex cum ne-am putea face un bundle pentru obiceiul ăsta ;-) Azi dezbatem despre fumat—probabil fiindcă suntem fumători? Deşi-mi place să fumez, mă gândesc tot mai des c-ar trebui să mă las—cine ştie, o fi o chestie de vârstă… Duminică, de exemplu, n-am simţit nevoia de-a fuma—sigur că mi-am aprins ţigara, dar nici măcar un fum n-a intrat, că nu-ncăpea, n-avea loc, nu se potrivea… Cred c-am fost cumpătat ;-)

Oare şi Dan Iliescu şi Artanu’ au avut bunici care să le spună vorba asta, să fii cumpătat, cum îmi spunea mie Mami? Ţin minte că eram în clasa a opta când colegul meu de bancă a-nceput să se joace de-a fumatul, probabil din solidaritate cu fratele lui, care era deja la liceu. Tata m-a rugat să nu m-ascund de el, dacă fumez. Şi, mai ales, să nu cumva să fumez pe la ghene de gunoi sau prin WC-uri, că pute! Apoi, mi-a povestit cum şi-a rupt piciorul fratele lui, în adolescenţă, pe când încerca să ascundă un pachet de ţigări în spatele unui calorifer care, inevitabil, s-a desprins din ţâţâni…

Tata fuma cam 2 pachete pe zi, aşa încât şi eu fumam, pasiv. Când mi-am aprins eu prima ţigară, pe la sfârşitul clasei a noua, n-am simţit nimic—mi s-a părut o prostie! Către sfârşitul liceului, mai ales în ultimul trimestru, cred că fumam vreo 3-5 ţigări pe săptămână, aşa, de stat cu băieţii la o vorbă, la o bere… Abia în armată am început să fumez serios, când am descoperit că asta mă putea scăpa de unele munci: Venea un plutonier să ia 2-3 voluntari, să mute nişte sfecle sau să lustruiască roţile unui TAB cu cremă de ghete, vedea că ăialanţii fumează şi ne spunea Voi, ăştia, care nu faceţi nimic, veniţi cu mine!

Poate m-aş fi lăsat, dacă nu i-aş fi avut colegi de grupă, la Politehnică, pe toţi foştii colegi de pluton? Cert este c-am continuat să fumez, că mi-am dezvoltat tabieturi legate de fumat, c-am ajuns să-mi placă să fumez. Sunt foarte conştient de riscurile fumatului, iar ăsta e unul din motivele pentru care-mi tot propun să mă las, într-o bună zi. Tata s-a lăsat acum vreo 10 ani, brusc, într-o dimineaţă, după ce s-a înecat cu o gură de cafea şi-apoi, exact cum am simţit eu duminică, n-a mai intrat, n-a mai avut loc, nu s-a mai potrivit… Probabil că şi eu, tot aşa, într-o bună zi :-)

PS1. Cât timp am scris toate astea, am fumat 2-3 ţigări…

PS2. Dimineaţă, înainte de-a suna ceasul, am avut un vis învăluit în fum de ţigară. Acţiunea se petrecea, pesemne, într-un bar. Eram martor la întâlnirea şi despărţirea dintre Vina şi Ulise. Deşi se dezlegase de catarg şi era în culmea fericirii c-a avut şansa de-a se-ntâlni cu-aşa sirenă, Ulise găsea în el puterea de-a se gândi că, undeva, îl aşteaptă (o) Penelopa, care-i e hărăzită. Deşi conştientă că asta nu e nici lumea paralelă a lui Ormus, nici lumea îngheţată a lui Rai, deşi profund recunoscătoare şansei de-a se-ntâlni cu-aşa erou, Vina se pregătea să-şi planifice un nou turneu solo, în care să-şi cânte libertatea şi/sau independenţa. Trăiau, cumva, în lumi şi-n istorii diferite, aduse faţă-n faţă de vălătucii de fum din mintea mea… Frumos vis! Mi-a plăcut atât de mult, parcă priveam un film bun ;-)

Trăiască şi-nflorească patinatorii europeANI! (RO)

2011-07-26T08:46:00.008+03:00

Drhagi to-varhăşi şi prhe-tini,

Geaba au trecut cei 20-şi de ani profeţiţi de Silviu Brucan, că nimic n-am învăţat despre (sau din) democraţie :-( Televiziunea tot în gura conducătorului se uită, când e de reflectat agenda zilei, iar politicienii tot la marile puteri de-afară, când e de evaluat progresul. Sigur, avem mai multe televiziuni şi mai mulţi politicieni, dar fără valoare adăugată! Şeful statului, tot un #escu; şi-n loc de Congresul, Comitetul Central şi Biroul permanent al PCUS, avem Parlamentul, Consiliul şi Comisia UE… Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! :-(

sursa: captură de ecran, Ediţia de prânz, 22 iulie 2011

A trecut o săptămână de la publicarea noului Raport MCV pentru România, care-a fost foarte slab reflectat în presă anul ăsta—pentru nişte motive foarte valide. Vineri, fiind invitat la Ediţia de prânz, am asemuit progresili menţionate în Raport cu situaţia unui patinator care, deşi n-ar fi realizat nimic notabil din punct de vedere tehnic, ar fi primit, totuşi, o notă bună la impresia artistică—pentru că stă bine în patine… Hai să dezvolt măcar 3 din motivele pentru care m-a enervat atât de tare acest Raport—cele pe care le-am ciripit deja:

Comisia Europeană se descalifică, în ochii mei, prin aprecierile nefondate la adresa executivului de la Bucureşti, mai ales pentru că le contrapune legislativului şi justiţiei. Comisia ar fi trebuit să atragă atenţia asupra faptului că majoritatea parlamentară este fragilă şi incoerentă, de unde rezultă exacerbarea rolului pentru executiv, iar ăsta ar fi trebuit să fie un motiv de îngrijorare, nicicum de apreciere. De asemenea, Comisia ar fi trebuit să descopere şi să constate că justiţia e subfinanţată şi subocupată şi subeducată, iar ăsta ar fi trebuit să fie un alt motiv de îngrijorare. Ah, surpriză, executivul de la Bucureşti e responsabil pentru starea jalnică în care se află şi legislativul, şi justiţia! Oare pe ce se bazează aprecierile?!?
Comisia Europeană demonstrează, încă o dată, că n-a-nţeles nimic despre locul şi rolul ANI în cadrul sistemului instituţiilor şi autorităţilor publice din România. ANI s-a transformat, în timp, dintr-o instituţie de prevenire a puterii discreţionare într-una de control administrativ asupra puterii discreţionare (vezi cuburile 11 şi 14 din Strategie). ANI este o agenţie administrativă, nu una pre- sau para-penală! Spre deosebire de ce sugerează Raportul, eu cred că ANI nu trebuie să rumege plângeri penale, ca să i le dea gata mestecate DNA-ului (cubul 17 din Strategie) :-( Nu se vor putea obţine rezultatele disuasive pe care le cere condiţionalitatea 2 din MCV, dacă politica noastră anticorupţie va rămâne cantonată în penal!
Comisia Europeană pierde ocazia, şi de data asta, de-a pune degetul pe rană, în ceea ce priveşte CNI. Acest organism trăieşte în deplină confuzie cu privire la propria misiune, refuzându-şi rolul de supraveghere asupra activităţii ANI, singurul pe care l-ar putea îndeplini cu succes :-( Aşa cum am mai arătat, CNI este incapabil să apere ANI de influenţe sau interferenţe politice abuzive şi este complet absent din peisajul decizional, cam de prin martie-aprilie 2010. Ar putea să-şi asume rolul de-a supraveghea buna funcţionare a ANI, de semnalare a derapajelor/deficienţelor de management, însă am impresia că eu sunt singurul membru CNI care-şi doreşte acest lucru, iar eu, cu un singur vot, fără susţinere, nu pot face nimic de unul singur!

Urmează un an foarte dificil, dragii mei, pentru că vin alegerile! Şi pentru că, la primăvară, expiră mandatele dnei Kövesi, dlui Morar şi dlui Macovei… Iar mie mi se pare îngrijorătoare incapacitatea Comisiei Europene de-a pune lucrurile astea în context :-( Ăsta era momentul să-i atenţioneze pe aceşti minunaţi patinatori că nu-i suficient să stea bine în patine; să le explice că echipa de monitorizare MCV dă notele tehnice, dar impresia artistică se judecă mai degrabă din public—din publicul românesc; să-i facă să-nţeleagă, o dată pentru totdeauna, că programele anticorupţie şi reforma justiţiei nu se fac pentru Bruxel şi pentru investitorii străini, ci pentru Titu, Amara, Horezu, Deta, Reghin, Bârlad şi Rădăuţi, ai căror locuitori încă-i mai aşteaptă pe-acei investitori!

Eros, dragoste, iubire—altă leapşă (RO)

2011-07-19T23:00:00.048+03:00

Se spune că e nevoie de un singur minut pentru a remarca o persoană deosebită, o oră pentru a o preţui, o zi pentru a o îndrăgi şi-a o iubi, dar îţi trebuie o viaţă pentru a o uita.
Anonim

Cum vine asta? Ce prostie! Cum să-ţi ajungă o singură zi pentru a-ndrăgi şi-a iubi pe cineva?!? Sigur, o zi poate fi suficientă pentru a te îndrăgosti; pentru a-ndrăgi şi-a iubi, însă, cred că e nevoie de fiecare zi, toată viaţa!!! Leapşa acestei săptămâni este despre orice iubim sau despre iubire in sine—şi am senzaţia că obiceiul va continua o vreme, alături de Little Old Me, De pe bicicletă, Madama de pică, Not Blue Today şi Radu dă cu bassu' :-) Subiectul nu mi-e foarte la-ndemână, pentru că nu prea-mi place să vorbesc despre aşa ceva în public… Dar am acceptat provocarea:

sursa: camera mea, telefonul meu, piaţa de sâmbătă

Cred c-o iubeşti când îi cumperi flori, deşi n-ai nicio garanţie c-o vei întâlni; când îţi dai seama c-ai vrea să-i speli, usuci şi piepteni părul; când te gândeşti că i-ar plăcea să-şi odihnească picioarele în poala ta, pe când îţi povesteşte cum şi-a petrecut ziua; când, la fiecare aniversare, îţi aminteşti fiecare gest de la prima întâlnire, de când s-au apropiat, pentru prima dată, frunţile, de când mâna ta şi genunchiul ei s-au îmbrăţişat pentru prima oară; când ştii că poţi vorbi cu ea (despre) orice, cu aceeaşi lejeritate cu care ţii ritmul din picior, după o melodie preferată; când fiecare cafea pe care-o bei ţi-aduce aminte de fiecare dată când ţi-a spus c-o faci prea slabă; când te trezeşti din somn cu mirosul ei în nări, deşi ea nu e lângă tine; când, indiferent ce-ai face sau ai plănui, nu te mai gândeşti doar dacă bunicii te-ar aproba, ci şi dacă ea ar fi mândră de tine; mai ales, când nu-ţi mai dai seama că, pentru ea, ai face absolut orice…

Pentru toate astea, zău că ai nevoie de fiecare zi! Aşa că vorba anonimului de mai sus e-o prostie :-( Şi mai am un motiv, legat de uitare—când iubeşti cu-adevărat, nu poţi să uiţi, nici măcar după o viaţă! Reflectând, facând eforturi să-mi amintesc, am descoperit c-am iubit doar de 2 ori; celelalte au fost doar îndrăgosteli—unele mai intense, e-adevărat ;-) Întotdeauna am ştiut c-o voi recunoaşte, atunci când îmi va apărea în cale, iar intuiţia asta s-a adeverit. Sigur, tot intuiţia asta e responsabilă pentru aşteptarea prea îndelungată, dar nu asta regret, ci altceva: Când am ajuns să nu-mi mai dau seama c-aş face orice pentru ea, am greşit! M-am pierdut, m-am transformat; aşa, moale, pierdut, prea-supus, îmi pierdusem aerul provocator, misterul, nu-ştiu-ce-ul…

sursa: tot anonimă, ca-n cazul citatului de la început

N-are nicio importanţă dacă m-a părăsit ea sau dacă, prin transformare, am îndepărtat-o chiar eu… Ce-i cu adevărat important e că mi-am învăţat lecţia (sper!), iar acum ştiu (sigur?) ce vreau ;-) Cum spuneam săptămâna trecută, eroina mea preferată este Vina Apsara, aşa că mi se pare potrivit s-o caut ori s-o (re)găsesc pe-aceea care se apropie cel mai mult de această descriere:

Vina profesoara şi Vina cea cristalină, Vina cea sfântă şi Vina cea profană, Vina dejecţiilor şi Vina vegetariana, Vina feminista şi Vina maşina de sex, Vina-cea-tragic-stearpă-şi lipsită de copii şi Vina-cea-traumatizată-de-tragedia-din-copilărie, Vina lider care a trasat o cale pentru o generaţie de femei şi Vina discipola supusă care vedea în Ormus acel Unic pe care-l căutase dintotdeauna. Era toate acestea la un loc şi încă ceva în plus, şi tot ce era se ridica la un nivel foarte înalt. Dar nu exista o Vina rezervată, care să se auto-eclipseze, şi care să poată fi plasată în contrast cu Vina extremelor ţipătoare.

De asta o iubeau oamenii, luaţi aminte: pentru că era întruparea eurilor lor răvăşite, bramburite, dar împinsă la limită sau, mai curând, proiectată spre culmi: culmea talentului şi a vorbirii articulate şi a caracterelor ultragiante şi a promiscuităţii şi a autodistrugerii şi a intelectului şi a pasiunii şi a vieţii. Vina înălţimilor, care făcea să încolţească în mulţimi o iubire reciproc mai înaltă, deşi pe deplin pământeană.
pag. 415-416, cu punctuaţia originală

Despre eros nu v-am spus nimic explicit, mai ales de teama de-a nu cădea în vulgar—şi nici nu-i treaba nimănui despre amintirile mele cu maşina de spălat ori de ce mi se pare incitant spălatul vaselor... Însă ştiu despre cititorii mei că sunt inteligenţi şi pot citi cu lejeritate printre rânduri, în timp ce piciorul bâţâie în ritm ;-)

Strategie, strategie, ce-mi făcuşi tu mie? (RO)

2011-07-19T08:45:00.028+03:00

De-aproape un an de zile, tot particip la tot felul de procese de planificare strategică… M-am cam săturat! Cum bine preconiza Cosmin, anul ăsta se schimbă multe, iar mie mi se pare că-i tare greu să planifici când totul e impredictibil. Cred că, dacă eşti pe nisipuri mişcătoare, e bine să te gândeşti ce vei face ca să nu te scufunzi cu totul, dar nu cred că trebuie să planifici mai mult decât ieşirea de-acolo, nu-i aşa? Şi-apoi, ce-o fi aşa strategic la planificările făcute doar ca să bifezi că eşti în rând cu lumea, fără consultarea factorilor interesaţi sau numai cu consultarea factorilor dezinteresaţi?

ilustraţie realizată cu OpenOffice Draw

Pentru că majoritatea planificărilor la care am participat au legătură cu anticorupţia şi integritatea, în ciuda faptului că nu am primit mandat de nicăieri, am stat eu şi m-am gândit cum ar fi mai bine… Să vă povestesc la ce concluzii am ajuns eu, aşa, stând strâmb ca să mă gândesc strategic—deşi chiar m-am săturat de strategii, aşa cum am spus şi la Sibiu: Visez să nu mai fie nevoie de strategii naţionale de integritate sau anticorupţie, din 2020 încolo! Ca să putem ajunge într-o astfel de situaţie, cred c-ar trebui să ieşim din nisipurile mişcătoare, punându-ne mintea la contribuţie pe nişte obiective cât se poate de simple, pentru următorii 10 ani:

bugete—alocarea corectă şi fundamentată, respectiv cheltuirea eficientă şi eficace a bugetelor publice şi private, pentru îndeplinirea obiectivelor legitime de dezvoltare ale tuturor actorilor economici, sociali şi politici;
decizii—protejarea proceselor decizionale din executiv, legislativ, justiţie şi administraţie locală, de orice influenţe, presiuni sau interferenţe care ar putea cauza deturnarea obiectivelor legitime înspre satisfacerea unor interese private, nelegitime;
beneficii—îngradirea obţinerii, imposibilitatea utilizării, respectiv facilitarea recuperării, de la oricine, a tuturor beneficiilor rezultate din acţiuni/presiuni nelegitime/abuzive asupra proceselor decizionale din instituţiile şi/sau private care fac parte din sistemul guvernării.

Aşa, şi cum facem asta?!? Păi, idealist cum mă aflu, mi-am adus aminte c-am citit eu, cândva, despre virtuţile aristoteliene—episteme, techne şi phronesis. Şi, chiar dacă nu mi-oi fi adus aminte prea bine, m-am apucat să le-mpletesc cu alte instrumente pe care le-am mai folosit/creat/co-autorat/prezentat lumii, de-a lungul timpului… Literatura de specialitate despre anticorupţie/integritate (combinată, eventual, cu politici publice, filozofie, psihologie organizaţională şi ce mai vreţi voi, dar asezonată c-o ţârucă de management şi dreasă cu multe palme peste frunte, de genu’ moaamăăă!) ne spune foarte clar ce-avem de făcut mai departe:

episteme semnifică poziţia de monopol a persoanei căreia i s-a încredinţat puterea, puterea discreţionară de care dispune acea persoană în exercitarea puterii încredinţate, respectiv opacitatea proceselor decizionale prin care acea persoană (sau aparatul din subordine) decide cum să exercite puterea ce i-a fost încredinţată;
techne reprezintă sancţiunile penale pentru faptele de corupţie care au avut deja loc, controalele administrative pentru faptele de corupţie care sunt pe cale să aibă loc, respectiv prevenirea de tip managerial-corectiv şi de tip educaţional/educativ pentru refuzarea şi/sau desistarea din faţa faptelor de corupţie care ar putea avea loc; iar
phronesis, expresia valorilor îmbrăţişate de (oamenii din) aparatul de stat şi a relaţiilor de putere care le/îi dau substanţă, se referă la reglementări (fie norme morale, fie acte normative), la instituţii (atât publice, cât şi private, de la guvern până la familie) şi la proceduri/practici (formale, informale, ritualuri, cutume, înţelegeri etc.).

Car’va’zică, avem un cadru strategic de referinţă, în forma cubului de mai sus (care-i doar cu titlu de prezentare). Hai, bre, să ne uităm la cele 3 obiective în fiecare din cele 27 de căsuţe ale cubului, să vedem ce-am realizat până acum şi ce mai avem de făcut ca să ieşim din nisipurile astea mişcătoare! Exemplific rapid şi uşor: dacă ne-ar interesa obiectivul privind protejarea bugetelor, vedem în căsuţa nr. 4 (sîc!, trebuie să vă imaginaţi ;-) ) că, pentru a limita monopolurile, folosind mijloace specifice controlului administrativ, am schimbat legislaţia achiziţiilor publice până am ameţit cu toţii—şi nimic n-am izbândit, pentru că instituţiile îşi bat joc, iar procedurile-s lipsă la apel :-(

Hai să rugăm nişte analişti cantitativi şi calitativi, frumoşi, viteji şi deştepţi, care ştiu să lucreze cvadri-dimensional, să ne-ajute să facem, frumuşel, nişte indicatori de monitorizare şi progres, respectiv nişte chestionare sau formulare frumoase—adică să-i operaţionalizăm, bre! Şi să ne punem pe treabă, cu colectarea datelor, cu procesarea lor, cu învăţatul lecţiilor şi cu corectatul deficienţelor, ca să putem ieşi din nisipurile astea, mişcătoare! Că eu aşa cred, că dacă se ating alea 3 obiective în fiecare stradă, şcoală şi spital (de la vlădică până la opincă, inclusiv la moguli şi la producătorii/moderatorii emisiunii!), scăpăm ;-) Halal să ne fie!

Double Standards—Rhetoric vs. Action (EN)

2011-07-15T14:23:00.002+03:00

We’re very good at window dressing, you know; just remember how, in the 80s, the communists decided to push unwanted churches behind apartment blocks—the glorious façade of “victorious socialism and multi-lateral development”… What a joke! And we’re still doing it today…

her words, not mine—dialog with a very good friend, last week

It’s been a while since I wrote here about conferences I attend. Let me catch up with 3 different events of the past 2 months, where double standards seemed to be the key phrase :-( As pointed earlier, on July 5, CRJ, KAS and MoJ enabled me to the horrifying pleasure of seeing and hearing live (minutes 30-37) the embodiment of the defunct Ministry of Public Information (established 2000, then demoted to an agency 2003, then literally dissolved into a mere department 2009).

source: conference footage

This public official simply claimed that access to information and transparency of decision-making have never been better in this country, because we now have a brand new website and a brand new set of recommendations from some European/international institutions. Say what?!? My own comments aside (minutes 40-48, I know I was mean, and I’m sorry :-( ), just the next day, in complete disregard and contempt of any transparency law or practice, our Cabinet adopted one more piece of legislation—anticorruption, mind you! So, what do you think about these stark differences between political rhetoric and political action?

Two months ago, I attended an ISP and KAS conference about the fight against corruption in Germany. The speakers were utterly unable to answer any of my 3 questions about a) ideological preparedness and capacity to fight corruption of both the left- vs. right-wing parties, b) in that particular context, connections between current political corruption and former communist vs. fascist/Nazi networks, as well as c) distinctions among deterrence, dissuasion and prevention policies. The presentation of the German guest was just as bad as the one presented in 2005 by a then Romanian anticorruption prosecutor in Istanbul. I haven’t changed my standards—why have they?

source: my phone camera

Given that Romania’s anticorruption reforms can’t seem to pass by the text of our Constitution, and a constitutional text is there to set standards, I thought it enticing to also attend an ISP and HSS event, one month ago. The only speech I was actually interested in was Ştefan’s, not just because I consider him a friend, but primarily because I respect his expertise. Unfortunately, for every single point in his presentation, I’m sure we can find an alternative solution that requires no constitutional amendment! I’d already started, during the past 3 weeks, on the matter of unjustified wealth, and I’ll continue with the other topics ;-) [and I know he won't mind :-) ]

source: my phone camera

Not all of these conferences relate to politicians, but they do refer to political issues. Far from casting any stones at speakers or participants, I’m only reflecting, in my mind, that political rhetoric is a pest! And, when political action is so far away from the rhetoric, that’s a double pest! It makes me sick to my stomach, when I realize that tax-payers foot the bills for dimwit politicians, and voters cast the ballots for irresponsible decision-makers :-( I wish someone would manage to break this vicious circle of constant window dressing, one day, and teach us all that public relations is public accountability!

PS Thank you, Ramona, for the window dressing dialog, and Oana, for the accountability conclusion :-)

Chestionarul lui Proust—leapşa (RO)

2011-07-12T23:00:00.004+03:00

Uite că, după vreo 3 ani de bloguit sporadic, am intrat şi eu în jocul ăsta ;-) Mă aflu într-o companie aleasă, în care chiar mă simt onorat c-am fost invitat: Little Old Me, Madama de pică, De pe bicicletă şi Not Blue Today :-) [Ce mă bucur că ni s-a alăturat şi Radu dă cu bassu' :-)] Vorba cântecului, şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai, şi mai lată :-D

Principala mea trăsătură—integritatea
Calitatea pe care doresc s-o-ntâlnesc la un bărbat—capacitatea de-a învăţa din greşeli (preferabil din ale altora) şi de-a-şi corecta comportamentul
Calitatea pe care-o prefer la o femeie—lejeritatea de-a spune exact ce vrea, când vrea, cum vrea, unde vrea, fără ocolişuri, fără sulemeneli, fără farafastâcuri
Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei—că nu se sfiesc să-mi arate unde greşesc şi nu se dau înapoi să m-ajute când vine momentul să mă corectez—şi le mulţumesc pentru asta!
Principalul meu defect—lenea :-(
Îndeletnicirea mea preferată—privitul documentarelor la TV, teleenciclopedia din copilărie fiind, de-acum, upgraded la National Geographic, Animal Planet şi suita de canale Discovery…
Fericirea pe care mi-o visez—ţinând-o în braţe pe EA, într-un hamac, pe terasa unei locuinţe lacustre, într-o răcoroasă seară de vară, privind apusul, bând un vin alb şi tăcând liniştiţi împreună :-)
Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire—pierderea memoriei, pentru că, în felul ăsta, n-aş mai exista :-(
Locul unde aş vrea să trăiesc—lângă EA, preferabil în acea locuinţă lacustră ;-)
Culoarea mea preferată—cândva, era negrul, apoi a fost griul (chiar dacă se mai găseşte câte cineva să-mi spună că astea nu-s culori, iar eu răspund că, oricum, am probleme să disting nuanţe apropiate din culori diferite); acum cred că oscilez între albastru, verde şi galben, deşi nimic nu se compară cu verdele unei păşuni…
Floarea care-mi place—trandafirul, pentru că m-ajută să-mi transmit iubirea, atunci când e cazul; dar îmi plac foarte mult şi macul şi floarea-soarelui…
Pasărea mea preferată—nu, nu e vrabia ;-) cândva, era şoimul; acum cred că e egreta…
Prozatorii mei preferaţi—nu pot spune că am un prozator preferat, dar i-am apreciat tare mult pe Patrick Süskind, Boris Vian, Ionel Teodoreanu…; acum citesc Salman Rushdie… dacă dramaturgii intră la prozatori, n-aş vrea să-l uit pe Caragiale, căci el chiar e preferat!!!
Poeţii mei preferaţi—nici aici nu am o preferinţă bine conturată, dar a fost o vreme când îmi plăcea Homer; apoi, mi-a plăcut Bacovia; când am încetat să mai citesc poezie, am început să scriu chiar eu ;-)
Eroii mei preferaţi din literatură—cred că încă nu l-a detronat nimeni pe Ulise/Odiseu, deşi Hercule Poirot şi Sherlock Holmes ar fi avut, fiecare, şansa lui ;-)
Eroinele mele preferate din literatură—Vina Apsara din Pământul de sub tălpile ei, că tot v-am zis că asta citesc ;-)
Compozitorii mei preferaţi—Martin Lee Gore de la Depeche Mode, deşi mi-e clar că întrebarea se referă, de fapt, la muzica clasică
Pictorii mei preferaţi—cum spuneam, am probleme cu culorile, aşa că nici nu mi-am îndreptat atenţia, vreodată, spre pictură :-(
Eroii mei preferaţi din viaţa reală—Ivan Patzaichin!
Ce urăsc cel mai mult—prostia!, ba nu, fudulia care-o însoţeşte!!!
Calitatea pe care aş fi vrut s-o am din naştere—clarviziunea ;-)
Cum aş vrea să mor—împăcat că nu regret niciunul din lucrurile pe care nu le voi fi făcut şi iertat pentru greşelile pe care, în mod sigur, le voi fi-nfăptuit…
Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă—cele recunoscute, asumate şi corectate
Deviza mea—ştiu, c-o floare nu se face primăvară, dar încă este iarnă grea pân’ ce n-apare primul ghiocel :-)

Trei luni mai târziu, s-a dat publicităţii un chestionar sociologic pe aceeaşi temă :-)

Raport Proust Partea I A General View more presentations from iresibc

Forfetarea averilor nejustificate—o desluşire (RO)

2011-07-11T08:45:00.053+03:00

Provocarea nu stă atât de mult în confiscarea averilor ilicite (pentru care prezumţia constituţională ne incomodează mai puţin decât deciziile CCR), cât mai ales în forfetarea averilor nejustificate. Cred că unul din principalele noastre obiective anticorupţie ar trebui să fie împiedicarea beneficiilor corupte, chiar dacă e de interes şi recuperarea activelor furate. [Numesc active acele bunuri, sume de bani ori părţi de avere asupra cărora există un titlu de proprietate cert şi legitim; folosesc beneficii pentru a desemna acele bunuri, sume de bani ori părţi de avere pentru care nu există nicio justificare.] Prezint aici soluţia forfetării de natură fiscală (nu penală—câteva distincţii), pe care o tot susţin* de prin 2004 încoace, pentru că momentul mi se pare copt—nu doar din cauza discuţiilor despre confiscarea extinsă, ci mai ales datorită procesului de elaborare a noii strategii naţionale anticorupţie.

sursa: www.socialsignal.com

Confiscarea este o sancţiune aplicabilă mai ales pentru încălcarea regimului proprietăţii (deşi se mai pot da şi alte explicaţii sau justificări). Odată constatată infracţiunea (prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), ştim că hoţul/coruptul dovedit nu are titlu nici asupra activelor, nici asupra fructelor rezultate din acele active. Dacă nu se poate restabili dreptul de proprietate în favoarea adevăratului proprietar, statul nu doar că este îndreptăţit, ci chiar are obligaţia să confişte acele active şi fructele lor. Confiscarea extinsă este o garanţie în plus—dacă hoţul/coruptul, pe vremea când încă nu era dovedit, a creat aparenţa unui titlu în favoarea unei rude, unui prieten ori unui partener politic sau de afaceri, prin constatarea infracţiunii se ajunge în situaţia de-a se desfiinţa şi aparenţa acestui titlu subsecvent, astfel încât statul să confişte şi de la rudele, prietenii ori partenerii hoţului/coruptului dovedit.

Forfetarea are cam acelaşi obiectiv, dar utilizează alte instrumente şi alte căi—în primul rând, e o corecţie, nu o sancţiune. Suspectul are nişte beneficii corupte, nejustificate ori nejustificabile (constatate şi determinate de ANI sau ANAF), dar pe care statul nu le poate dovedi c-ar fi rezultat din infracţiuni. În acest caz, se verifică situaţia/starea de fapt fiscală—dacă a plătit impozitele aferente acelor beneficii, concret determinate, dar suspecte. În cadrul verificării, conform Codului de procedură fiscală, sarcina de a justifica beneficiile este la suspect; conform Constituţiei, el poate spune că nu are de gând să justifice nimic; dar prevederile aceluiaşi Cod şi ale aceleiaşi Constituţii îl pot supune la plata unor amenzi (între 1.000 şi 27.000 de lei, deocamdată!) pentru amânarea justificării. Mai devreme sau mai târziu, îi vor deveni mai costisitoare amenzile pentru nejustificare decât beneficiul în sine ;-)

Hoţul/coruptul nedovedibil poate produce titluri false şi poate utiliza bani legitimi pentru a plăti impozitele şi penalităţile aferente beneficiilor suspectate. Dacă se poate dovedi falsul, discutăm de infracţiune şi, prin urmare, de confiscare; dacă nu se poate dovedi falsul, prin verificarea fiscală obţinem, cel puţin, că nu se poate bucura pe deplin de beneficiile acelea, pentru că-şi diminuează o parte din avere, plătind amenzi. Dar poate fi suficient de inteligent încât să nu producă nişte titluri false şi preferă mai bine să renunţe la acele beneficii, decât să le plătească (prin amenzile pentru nejustificare) mai mult decât merită! Putem stabili un termen cu ajutorul căruia să distingem între o formă de renunţare voluntară (în care amenzile deja plătite să se deducă din valoarea beneficiului renunţat) şi forfetarea propriu-zisă (în care amenzile se adaugă peste valoarea beneficiului).

Astfel, când este confruntat cu încălcarea legii fiscale în legătură cu beneficiile nejustificate din averea sa, hoţul/coruptul nedovedibil ajunge să nu se mai poată bucura de, înfrupta din ori desfăta cu acea parte de avere pentru care nu are titlu. Dar statul (încă) nu are un titlu asupra acelor beneficii, pentru că n-a făcut altceva decât să le preia în administrare, până când se poate determina cine este adevăratul proprietar. De aceea, statul se va purta ca un bun administrator cu acele beneficii şi, într-o perioadă determinată de timp, va face demersurile pentru găsirea persoanei care deţine titlul cert şi legitim—dacă reuşeşte, se întoarce la infracţiune şi la confiscare (extinsă, probabil); dacă nu reuşeşte, după încă o vreme, intervine o formă de prescripţie achizitivă şi statul devine proprietarul de drept al acelor beneficii.

Sigur, ce propun eu pare complicat şi cronofag. Totuşi, e foarte simplu să porneşti de la existenţa titlului, pe baza legislaţiei existente, şi să deschizi procedura pe baza rezultatelor concrete ale activităţii unor instituţii existente. Tot mecanismul descris aici se poate realiza exclusiv prin mijloace şi instituţii care nu depind de instanţele judecătoreşti—adică funcţionează (mult) mai rapid. Desigur, este nevoie ca mecanismul forfetării să asigure pe deplin respectarea drepturilor omului, să ofere garanţii împotriva abuzurilor de tipul Legii 18 din vremea regimului comunist-totalitar. Însă eu cred că forfetarea poate îndeplini mai eficient obiectivul privind împiedicarea beneficiilor corupte şi are valenţe disuasive extrem de puternice. În plus, aduce bani la buget şi oferă posibilitatea unei corecţii de comportament şi de atitudine :-)

Notă de subsol:
*) Majoritatea ideilor şi conceptelor despre controlul averilor, prezentate pe acest blog sau în alte circumstanţe, provin din experienţa acumulată în activitatea mea anticorupţie, din conferinţe la care am participat de-a lungul timpului, din discuţii avute cu colegi şi prieteni, respectiv cu adversari de idei. Mi-ar fi imposibil să-i listez pe toţi, ca surse, referinţe ori link-uri bibliografice, însă le mulţumesc tuturor, în egală măsură.

Confiscarea vs. conservarea averilor (RO)

2011-07-07T08:36:00.005+03:00

Alaltăseară, la finalul unei conferinţe, am aflat ştirea că, pe lângă proiectul opoziţiei, şi coaliţia de guvernare a produs un proiect de lege privind confiscarea extinsă. Azi, în pofida oricărei justificări a urgenţei şi prin încălcarea flagrantă a legii transparenţei decizionale, Guvernul a aprobat proiectul de lege. Capcana a fost întinsă, iar dezbaterea se va muta în Parlament (şi la TV), deşi acest proiect ar trebui refuzat de Birourile Permanente ale celor două Camere, pe motiv de nerespectare a procedurii de transparenţă!* Coincidenţă sau nu, eu tocmai despre asta vorbisem, la acea conferinţă, cam cu 24 de ore înainte ca Guvernul să-ncalce-n picioare legislaţia, aşa cum a făcut-o şi-n 2009 :-(

sursa: Alex Dimitrov/TI-Moldova

Nu reiau argumentele din 2009, că-i clar că guvernanţii noştri nu dau 2 bani pe planificare ori bun simţ—ba, mai degrabă, de ceva vreme, mi-e foarte clar că-i incomodează rău de tot statul de drept :-( V-am spus că-i o capcană şi vreau să vă explic de ce cred asta, după care hotărâţi voi ce fel de mască şi-au pus pe faţă politicienii noştri şi, mai ales, în legătură cu care din preferinţele voastre (sângeroase ori sistemice) de alegători:

nu Constituţia, ci incompetenţa agenţilor statului poartă vina pentru incapacitatea deja demonstrată în privinţa confiscărilor :-( [mai exact, eu sunt de părere că nici nu-i nevoie de-o lege nouă, ci doar de aplicarea corectă a spiritului legislaţiei deja în vigoare!]
păcăleala ţine, de fapt, chiar de invocarea deciziei-cadru, pentru că ambele proiecte se referă la averi ilicite, rezultate din infracţiuni dovedite, în timp ce problema este cu cele nejustificate, rezultate din matrapazlâcuri care nu vor putea fi dovedite, poate, niciodată :-(
împingerea discuţiei şi-a proiectelor de lege pe tărâmul dreptului penal, în loc de-a le ţine în zona dreptului fiscal/administrativ, refuză, de fapt, conformarea statului român cu angajamentele luate prin ratificarea UNCAC şi arată, deopotrivă, lipsa de voinţă politică şi lipsa de capacitate tehnică a statului român, când se pune problema de-a împiedica hoţii nedovediţi/cinstiţi să se bucure de beneficiile rezultate din matrapazlâcurile lor mârşave :-(

De ce zic incapacitate demonstrată? Pentru că am aflat că nu s-au făcut demersuri de recuperare a acestor beneficii, nici măcar în cazul infractorilor dovediţi, decât cu privire la 0,5% din volumul banilor pierduţi de statul român!!! De ce? Pentru că avem inspectori, poliţişti, procurori, judecători, politicieni şi funcţionari care preferă să plimbe pisica de la unul la altul, în loc să ia taurul de coarne! Desigur, câtă vreme au salarii de mizerie, nu-şi bat capul—a fost suficient că s-a sinucis unul; doar n-o să ne sacrificăm, acum, cu toţii, nu-i aşa?!? Da, recunosc, în cazul infractorilor dovediţi, există unele dificultăţi legislative (minore) pentru urmărirea şi confiscarea bunurilor care-au fost ascunse pe la rude şi prieteni, iar acestea trebuie corectate…

Dar bătălia ar trebui să se ducă mai mult pe tărâmul preventiv/disuasiv al dreptului fiscal/administrativ, aşa cum am mai arătat în 2010, în 2008 şi ori de câte ori am avut ocazia, din 2004-05 încoace… Soluţia cea mai la îndemână este forfetarea fiscală a părţii de avere pe care hoţul cinstit nu o poate justifica şi pentru care nu are nici capacitatea de-a plăti, retroactiv, impozitele cu penalităţile aferente.** Incapacitatea de-a plăti se referă inclusiv la incapacitatea de-a spăla/albi produsele infracţiunilor nedovedite sau beneficiile rezultate din matrapazlâcuri—iar dacă investigatorii sunt vigilenţi şi competenţi, poate şi-aduc aminte că spălarea/albirea este o infracţiune de sine stătătoare :-)

Cu alte cuvinte, Constituţia nu ne incomodează, legile existente sunt suficiente—cel puţin până la proba contrarie, însă nu avem cazuistică din care să ne dăm seama dacă legislaţia are nevoie de oarece corecţii. Dar avem o problemă de răspundere/responsabilitate, exploatabilă electoral, aşa încât retorica politică a explodat! E doar o capcană retorică, pentru că singurele lucruri concrete (proiectele de lege ale opoziţiei şi puterii) sunt complet inutile, din moment ce pierd din vedere obiectivul de politică publică—împiedicarea beneficiilor (prevenţia cancerului), nu neapărat recuperarea prejudiciilor (tratamentul metastazelor). Iar intrarea în această capcană garantează conservarea averilor nejustificate, nicidecum confiscarea lor!

Note de subsol:

*) Despre dispreţul guvernanţilor faţă de principiile şi practica transparenţei a scris şi Ovidiu, aseară, iar despre incompetenţa guvernanţilor, e suficient să citiţi această recenzie asupra ultimilor ani...
**) Atenţie, exclud supra-impozitarea pe care o promovau PSD (2004) şi-apoi UNPR (2010), pentru că nu se poate justifica, în mod rezonabil, c-ar exista şi-o (supra-)contraprestaţie corelativă din partea statului!

The Week in Music (EN)

2011-07-03T11:22:00.003+03:00

It’s been a terrible week, in both senses of the word—awful and awesome, at the same time... I know I got everything, yet I just can’t get enough—especially of dear people that aren’t always around… While I felt like a rough boy, I allowed anybody to push my buttons, knowing that only friends will take me higher, knowing that only when I help/ support/ provide/ protect I feel accomplished :-) But enough with words, let’s get to action! Otherwise, moving on may become mere window-dressing, and trust may prove perishable… So, it’s time to eat all the words, swallow the pride, open the eyes, and carry this cross:

Averea—prezumţie şi constituţie (RO)

2011-06-28T15:11:00.011+03:00

Un copil are o minge—deseori, pentru un copil, asta e toată averea lui... Oare a primit-o cadou, a cumpărat-o sau a furat-o? Dacă are sub 14 ani şi bănuim c-a furat-o, există o prezumţie absolută, conform căreia nu poate înţelege ce-nseamnă proprietate şi furt, aşa încât nu poate răspunde penal pentru fapta lui. Dacă are mai mult de 14 ani, prezumţia asta nu mai e absolută, ci relativă—altfel spus, dacă se poate proba că înţelege conceptul de proprietate şi/sau înţelege că furtul e ceva greşit, poate fi tras la răspundere penală.

sursa: Bethany Community Gym

Foarte multă lume s-a inflamat pe tema averilor ilicite sau nejustificate—nici ei nu mai ştiu... Nu vreau să citesc argumentele CSM şi CCR pe tema asta—sigur sunt plictisitoare şi alimentează inutil o falsă problemă! Constituţia conţine o prezumţie privind dobândirea licită, onestă şi corectă, a averii, iar eu cred/susţin că e un lucru bun într-un stat de drept. Vă pun la dispoziţie numai 2 argumente: a) prezumţia asta e relativă şi b) prezumţia asta există indiferent dacă e înscrisă în Constituţie sau nu.

Să presupunem, prin absurd, că prezumţia ar fi absolută şi s-ar aplica oricărei averi, a oricărui cetăţean. Cu alte cuvinte, chitanţele, martorii, rudele, hrisoavele invocate prin instanţe n-ar mai putea înfrânge aparenţele, n-ar mai putea restabili dreptul de proprietate. Dacă lucrurile ar sta aşa, nu ne-ar mai interesa ce vârstă are copilul de mai sus, cu atât mai puţin dacă înţelege conceptul de proprietate, pentru că n-am mai avea dreptul să acuzăm pe nimeni de furt. Prin urmare, prezumţia de dobândire licită a averii este relativă!

Să presupunem, tot prin absurd, că prezumţia n-ar mai exista, dacă ar fi ştearsă din Constituţie. În absenţa acestei prezumţii, orice miliţian m-ar putea opri pe stradă, oricând, m-ar putea percheziţiona, aproape viola sau chiar aresta sub acuzaţia că nu-i pot dovedi provenienţa cămăşii pe care o port ori a buchetului de flori pe care-l duc iubitei. Copilul dumneavoastră ar putea fi acuzat de port ilegal de minge! Prin urmare, prezumţia de dobândire licită a averii există (într-un stat de drept!) indiferent de textul constituţional!

Pe prezumţia asta, pe existenţa şi pe relativitatea ei, se bazează bucuria jocului de copil, exprimarea iubirii, dar şi comerţul mărunt, de zi de zi, care ne ţine în viaţă cu pâine, brânză şi roşii. Tot pe prezumţia asta se bizuie întreaga economie şi dreptul statului de-a ne lua bani de taxe şi impozite, ca să ne asigure sănătate, educaţie, apărare şi justiţie ori celelalte, atât de trebuincioase omului. Ah, îmi spuneţi că inspectorii fiscali, poliţiştii sau magistraţii încă n-au reuşit să frigă peştii cei mari ai corupţiei şi că tocmai textul ăsta din Constituţie îi împiedică? Fals!

Tocmai v-am demonstrat că prezenţa prezumţiei în Constituţie nu-i înlătură relativitatea şi că ştergerea ei de-acolo nu-i înlătură existenţa—ea va continua să fie invocată, tocmai pentru că e un lucru bun, necesar şi util, într-un stat de drept, respectiv într-o economie de piaţă. Eu nu sunt dispus să schimb legile numai pentru că nişte inspectori, magistraţi sau chiar legiuitori se dovedesc incompetenţi, indolenţi ori neglijenţi! Cum ar fi să-i obligi pe toţi locuitorii de la parter să-şi scoată geamurile, indiferent de anotimp, numai pentru că nimeni nu-i prinde (sau nu vrea să-i prindă) pe copiii care le sparg când se joacă cu mingea?!?

sursa: www.glowimages.com

PS1. Recunosc, şi textul ăsta, ca şi Statul celor 5 defecte, e rezultatul unor discuţii avute cu colegii de la ActiveWatch și afaceripublice.ro.

PS2. Mi-a plăcut tare mult postarea pe acelaşi subiect a lui Miron Damian. Recunosc că-mi combate, indirect, unele din argumentele mele. Dar mă bucură că putem dezbate fără ţâfnă ;-)

Înţelesuri şi înţelegeri (RO)

2011-05-30T08:50:00.000+03:00

Nimeni nu a fost schimbat de ceea ce am spus eu.
Toţi s-au transformat datorită a ceea ce au înţeles ei.
Mihai Stănescu

Nici nu mai ştiu când m-am cunoscut cu Mihai, prin mijlocirea lui Moles şi Vlad. Cred că acum mai bine de 10 ani. Nu prea reuşim să ne vedem, să stăm de vorbă ca lumea—dar ne mai intersectăm din când în când, iar mediul virtual pare să ne apropie în ciuda opreliştilor din viaţa de zi cu zi. Mulţumesc, Mihai—tocmai am înţeles, dintr-o paranteză a acestui discurs (pe la minutul 5:20), un mare adevăr despre viaţa mea:

foto: www.gomentorship.ro

Studiile mele, în sistemul educaţional de sorginte/inspiraţie americană (IWM/Cortona, 1994, AUBG, 1994-98, UC, 1996-97, ISPP/OSU, 1997), m-au învăţat spiritul/abordarea eu împotriva lumii—şi am avut nevoie de mai bine de 10 ani până să-mi dau seama că, pe undeva, s-a strecurat (câte) o eroare de compatibilitate, de sistem, de design... Bine că, într-un sfârşit, mi-am dat seama! ;-) Oare mi-am dat seama?!?

Cred că toate proiectele mele au suferit (pentru că n-au fost sustenabile din prima!) de pe urma abordării agresive şi (paradoxal?!?) paternaliste—efectul leadership-ului american implantat în Europa :-( Noroc că, după câţiva ani de incubaţie, fiecare proiect ratat de mine a fost (p)reluat, crescut şi promovat spre deplină maturitate de altcineva! Le mulţumesc celor care au decis să-mi revitalizeze şi să-mi continue proiectele :-)

În 2009, la o întâlnire cu alţi absolvenţi ai burselor Soros, am fost întrebat ce-a însemnat pentru mine şansa de-a primi o educaţie în alt sistem. Răspunsul de-atunci rămâne valabil şi astăzi—încă nu ştiu dacă a fost un blestem sau o binecuvântare, dar am toată viaţa la dispoziţie ca să-mi dau seama ;-) Le mulţumesc celor care m-ajută, cu înţelegere, să dezvolt proiecte noi, bazate, de data asta, pe cooperare şi colaborare :-)

Gratitude (EN)

2011-05-23T09:29:00.000+03:00

The illiterate of the 21st century will not be those who cannot read and write, but those who cannot learn, unlearn, and relearn.
Alvin Toffler

I am grateful for the first 40 years of my life, for the people I met, for the things I learned (and unlearned, and relearned), for the friends I made, for the love and support, even for the kicks, I received ;-) I can only hope I’m wise enough to live my life fully, strong enough to share my love passionately, considerate enough to impart my knowledge thoroughly… I wish I can do it, and I hope I can do it right! I know I can—with your help, we’ll do it together, and there’s a lot of comfort in that knowledge :-) I love you, world, and I thank you, God! Thank you, above all, for the wonderful family I was born to, for the special friends I met with, for the great experiences I went through, as well as my good health, good luck, possibly good wits :-) I cherish them, as I think they all made me a wonderful person—I’m willing to share my wonders, so I’d be honored to help you, and you’re invited! I’m willing to fix my errors, so you’d be called upon to help me, and I’ll be grateful! Let the rest of our lives together begin ;-)

Follow (mirr)or Lead (EN)

2011-05-14T12:52:00.005+03:00

In politics, my friend, you either follow, or lead—there’s no other option! But mark my words: If what you do is only follow the opinion polls, you’ll never lead!
John Lisnik

I made a commitment to reflect on the internal elections of the populars, just as I did with the Magyars, the liberals and the socialists. Since they’d postponed this highlight convention for more than a year, I’d even dwelled on one of the preliminary fights. Some think the outcome of today’s internal competition not to be important for the public at large; others consider it of the utmost importance for Romania’s political, social and economic progress in the upcoming years. Depending on who wins the top position in PDL, different strategies and/or scenarios may unfold, ahead of the 2012 local and parliamentary elections. But I submit to you that either way, no reforms or major changes should be expected till spring 2014 :-(

photo: www.mediafax.ro

It would be great to have Toader Paleologu as the new leader of the party, but he doesn’t stand a chance; even he admits to only one goal in this competition, namely to show there’s enough room for proper lingo, jokes and openness in politics. But Emil Boc and Vasile Blaga have no time for niceties. They clash for the top party position, with potentially different views/approaches—alas, with (very likely) the same results, eventually :-( Mr. Boc used to be a leader of the opposition, till 2004; continued to be a local leader, as mayor of Cluj-Napoca; turned into an undisputed follower of Traian Băsescu. Mr. Blaga used to be a follower in parliament and public administration; rose as a ministerial leader on the path to EU accession; offered mixed results in leading various electoral campaigns.

Does the party need a leader or a follower? With the label “party of the mayors,” you’d expect the top representative of the populars to be a follower—someone who caters to the needs of mayors, in order to solve problems and satisfy needs for citizens at the grassroots. But, in times of public management crisis, with severe economic undercuts, you’d expect the top guy to be a leader—someone who’d offer solutions to the macro, structural problems of the state apparatus. I prefer the latter, and I think Blaga fits the profile better than Boc; but I don’t vote in this party convention ;-) Boc, however, appears to have the better chances (as incumbents usually do), and may well get a new mandate at the top of the party, probably by a thin margin of the vote, possibly in the second run.

Regardless of whether Boc wins or loses today, another question crept on, during the past few months—will he continue as Prime-Minister? One option is to detach the top party position from that of top executive, in order to maintain (or improve) the party’s chances in the 2012 elections. Still, if the economy does recover, such separation works against the party. On the other hand, majority in Parliament is extremely thin, and passing a new Cabinet may prove impossible. The last thing we need is a political crisis juxtaposed onto the frail economic situation, in times of administrative turmoil. But do politicians really care?!? I think not :-( They’re only looking for votes in 2012 and money for financing the campaign that’ll win them votes in 2012. And that’s why I say nothing good can be expected till 2014!

The future is the mirror of the past, as Elemér Hankiss told me and other students at the IWM Cortona Summer School, in summer 1994. If you choose to look into the past, that’s exactly how you’ll shape the future. Irrespective of who wins today’s vote, our society seems incapable of shaping a future that breaks with the past :-( Politicians, both from the current majority and the opposition, offer to fix the mistakes of their competitors, rather than solve the problems that affect day-to-day quality of life. Blockage/blockade will continue to shape Romanian politics ahead of the next elections. Then, it’ll take the winners of the 2012 elections close to a year to place their own people/clients in various positions, as well as modify legislation, frantically, to suit their own needs—maybe start some criminal cases against former ministers, too…

That’ll keep them visible in the media throughout 2013, obscuring their lack of vision, direction, objectives or solutions. They’ll continue to depend on the IMF, World Bank and EU to tell them what to do and how to do it, so that Romania may appear to be governed. Brussels will continue the monitoring exercise, while we bask carelessly under the NATO anti-missile shield, taxpayers lead their miserable lives, and politicians follow up with rhetoric about difficult times, sacrifices and meaningless reforms. Bottom line, I don’t really care who’s going to win today! Leaders or followers, it’s all the same to any of us, as long as they only look into the past, reflecting their figures onto TV screens, humming to themselves, in a phony and pompous off-tune, “mirror, mirror on the wall, who’s the flawest of them all?!?”

Update: Reported results in favor of the incumbent—EB 855, VB 498, TP 55 votes. Alternative figures 868:499:24. The convention continues with elections for other members of the party leadership. Later update: The new team at the top of PDL available here.

ONG-urile față cu „reacțiunea” presei (RO)

2011-05-02T09:37:00.048+03:00

Mâine, 3 mai, este ziua internațională a libertății presei și/sau a libertății de exprimare. Libertatea asta e foarte importantă pentru activiștii din societatea civilă, motiv pentru care ONG-urile au militat permanent pentru îndepărtarea oricăror amenințări, opreliști ori îngrădiri ale acestei libertăți. Din păcate, reciproca nu e întotdeauna adevărată, pentru că au mai existat și vor mai exista jurnaliști sau organizații de presă mai puțin militante ori protectoare față de libertatea de asociere :-( [Deși rămân la părerea că drepturile fundamentale/constituționale ca libera inițiativă, libertatea de exprimare (dimpreună cu dreptul la informație) și libertatea de asociere au fost motorul transformărilor din ultimii 20 de ani—și continuă să reprezinte speranța noastră de mai bine…] Urmărind acest filmuleț, mi-am dat seama și/sau mi-am amintit că limitele încrederii reciproce sunt între noi, printre noi, ale noastre ;-)

Mi-aduc aminte de Anca. Era in 2003, dacă nu mă-nșel. Eu mă prăbușisem, siderat, pe canapeaua din holul organizației, cu comunicatul de presă în mână, iar ea (ceva mai colerică din fire) țipa la mine: „Proba verității! Luăm frază cu frază și facem proba verității!!!” Nu mai știu ce mă deranja mai tare—textul „nostru,” atitudinea ei sau groaza de ce putea urma?!? [Mi-era teamă că mânia politică se putea traduce prin hărțuirea noastră și chiar închiderea forțată a organizației :-( ] Însă avea perfectă dreptate, fiecare frază era adevarată, chiar dacă pudibonderia mea oengistă se simțea dezarmată în fața unui text abraziv și abrupt... Acela a fost primul comunicat de presă (al organizației unde lucram) care a fost preluat integral pe prima pagină a unui ziar influent. Anca era jurnalistă de meserie, iar noi o angajaserăm, de curând, să ne ajute la comunicare.

Îmi mai aduc aminte și de István, cu care am fost coleg de facultate. Cred că era în 2004. El deja reușise cu niște publicații interesante, la Budapesta, la București și la Belgrad. Mâncam o pastramă de miel într-o cârciumă de cartier, iar el mă-nvăța cum să fidelizez jurnaliștii față de organizație și de subiectele pe care încercam să le punem pe agendă. De la el am preluat ideea de-a nu mai folosi hârtie, ci diskete, pentru comunicatele noastre de presă. Sfîntul copy-paste funcționa perfect: comunicatele noastre ajungeau nealterate în paginile ziarelor. În plus, jurnaliștii aveau permanent la îndemână datele noastre de contact, pentru că foloseau disketele și pentru alte materiale, articole sau reportaje. Sunau telefoanele, „ca la pompieri” ... până când disketele (ieftine) au fost înlocuite de CD-uri, DVD-uri și stick-uri de memorie (prea scumpe).

Cred că organizațiile neguvernamentale au avut, dintotdeauna, o relație dificilă cu presa, pentru că prea puțini oengiști s-au chinuit să-nvețe cum să comunice adaptat la nevoile și limbajul grupurilor-țintă. Cu toate astea, multe subiecte de pe agenda ONG-urilor au ajuns în presă și au modelat agenda publică. Putem discuta despre votul uninominal, despre (anti-)discriminare, despre faimosul 2% din impozit care poate fi redirecționat către o cauză nobilă, despre protecția avertizorilor sau despre formularul E112 pentru tratamentul medical în străinătate. Însă eu vreau să vă povestesc aici despre alte 3 subiecte care, deși au ajuns în mod glorios pe agendă, s-au veștejit frumos, tocmai datorită și/sau din cauza modului în care au relaționat organizațiile neguvernamentale cu presa:

În 2001, o coaliție de organizații (mai cu seamă Societatea Academică din România) a promovat pe agenda publică tema liberului acces la informații de interes public. Contextul era favorabil, pentru că puterea de atunci dorea să adopte o lege privind secretul de stat, iar organizațiile au argumentat că regula trebuia să fie accesul la informații, în timp ce secretul de stat trebuia să fie excepția. Desigur, ziarele au contribuit la menținerea subiectului pe buzele tuturor. În 2002, jurnaliștii (dintre care, la acea vreme, s-a evidențiat Răzvan Savaliuc) au început să utilizeze legea accesului la informații; în 2004, aproape toți candidații la alegerile locale au făcut efortul de-a se instrui despre cum se poate îmbunătăți accesul la informațiile din instituțiile administrației locale. Din păcate, instrumentul solicitărilor de informații s-a tocit, iar presa și ONG-urile, deopotrivă, au renunțat să-l mai folosească așa cum ar trebui, ajungându-se la situația din 2009, mai gravă chiar decât în 2001.

În 2002, organizația cu care lucram (Transparency International—România) a tradus din limba engleză lucrarea lui Jeremy Pope despre sistemele naționale de integritate publică. O bună strategie de comunicare și un context favorabil (aderarea la Uniunea Europeană) au condus la promovarea integrității pe agenda publică, presa jucând un rol covârșitor pentru fixarea cuvântului în vocabularul de bază. În 2004, un partid politic și-a înființat o comisie de integritate, iar guvernul a luat în considerare înființarea unei instituții dedicate integrității publice. Acea comisie nu s-a remarcat prin nimic (și-a fost desființată), în timp ce ANI (cu succesele și eșecurile ei) s-a născut abia în 2007-2008; însă conceptul deja „prinsese” printre „simplii cetățeni”: Un vox pop al TVR din preajma alegerilor pentru Primăria Bucureștilor (2005) m-a surprins cu rezultatele la întrebarea „cum credeți că trebuie să fie viitorul primar general?” Fiecare al treilea om întrebat pe stradă spunea ceva de genul „integru,” „să dea dovadă de integritate,” „să fie onest, dom'e!”

În 2006 am făcut un studiu (alături de colegii de la Institutul Român de Training) despre nevoile de instruire pentru creșterea capacității de absorbție a fondurilor structurale. Urmarea imediată a fost explozia pieței de instruire pe tema scrierii de proiecte pentru accesarea fondurilor europene, într-o frenezie care a durat până în 2008, când autoritățile de management au început să dea primele semne de management deficient, de erori de concepție și de funcționare. Piața de instruire s-a adresat mai cu seamă solicitanților de fonduri, în timp ce ofertanții/gestionarii/coordonatorii de fonduri au rămas de izbeliște, întrucât șefii instituțiilor publice nu s-au învrednicit să „investească în oameni.” Presa a urmărit subiectul, iar proiectele de îmbunătățire a situației, inițiate de organizațiile neguvernamentale (până și anul ăsta), s-au bucurat de mediatizare, chiar și-ntr-o perioadă în care presa însăși a început să fie afectată de criza economică.

Am folosit aceste exemple pentru a arăta că organizațiile pot relaționa cu presa, că presa preia semnalele ONG-urilor, că deficiențele care apar sunt exclusiv datorate neadaptării limbajului sau mesajului pentru grupul-țintă numit, generic, „jurnaliști.” Treptat, opinia publică a trecut dincolo de percepția primitivă și păguboasă, conform căreia organizațiile neguvernamentale erau „fundații care aduc (în mod fraudulos) mașini din străinătate,” iar nivelul de încredere în ONG-uri oscilează, acum, în jur de 30%. Eu am învățat câteva trucuri de comunicare cu jurnaliștii de la Anca și de la István; de-atunci, țin ochii deschiși la ce se mai întâmplă cu presa și mă gândesc, deseori, la modul în care se pot construi mesajele, astfel încât ele să devină atractive pentru jurnaliști. Astfel încât să putem depăși limitele încrederii reciproce, să putem redefini „apatia” celor excluși în mod intenționat, așa cum arăta Dave Meslin…

De vreo 2 luni, mă străduiesc să găsesc un comunicator de profesie și mijloacele new media adecvate pentru a găsi cheia în care să formulăm/promovăm mesajele ONG-urilor, să poată fi preluate într-un tabloid. E o formă de inovație în comunicare, pe care doresc s-o pun la dispoziția organizațiilor și jurnaliștilor deopotrivă, pentru că am descoperit că tabloidele au potențialul de-a duce mesajul ONG-urilor la grupul-țintă pe care acestea îl vizează. Dacă aveți idei, poate facem ceva împreună, până pe 3 mai 2012 ;-)

[O versiune a acestui text urmează să vadă lumina tiparului în paginile unui volum despre presă și societatea civilă, editat de Universitatea Hyperion.]

Revelație (RO)

2011-04-29T11:41:00.000+03:00

Am visat tare frumos! Până și cel mai banal gest îl îndeplinea cu o grație, cu un calm, cu o eleganță și-o stăpânire de sine de-a dreptul imperiale—cred că abia acum înțeleg ce-nseamnă divinizare... Mi-am adus aminte de Nefertiti și cultul neîngrădit al nașei mele pentru femeia deșteaptă, puternică și frumoasă, cult care mi-a marcat copilăria, adolescența, devenirea, la fel de mult ca parfumul ei de lavandă triplă, chiar dacă abia acuma îmi dau seama de asta. Țin minte că eram atât de marcat de influența nașei mele, încât începusem să citesc toate seriile de Povești nemuritoare și articolele din Magazin despre Amon-Ra și Phoebus-Apollo.

imagini: www.wikipedia.org

Apoi, am trecut de la mitologie la optică și geometrie, descoperind reflecția soarelui în oglindă, miracolul lupei și al lentilelor, al unghiurilor și punctelor de vedere diferite. [Cu punctele de vedere diferite, recunosc, încă mai am probleme, că nu mi-e-ntotdeauna ușor să le accept.] Nașa mea era chirurg oftalmolog, așa încât tranziția asta, a mea, a fost deopotrivă plăcută și încurajată. Nașa mea mai avea și-un foarte pronunțat simț al dreptății, înclinație către filozofie și etică… Ea m-a-nvățat să-nvăț! Dar și tata e-ndrăgostit de soare, și tata are simțul dreptății—doar că mai aplicat, mai tolerant, mai ancorat în viața de zi cu zi… Acum înțeleg mult mai bine cum de-am ajuns să migrez de la mate-fizică/politehnică la științe politice și drept, să mă ocup de transparență și integritate ;-)

Cum am mai spus, reflectez la atât de multe lucruri, în ultima vreme, încât cred că noua mea meserie este cea de reflector ;-) Dar visul despre care începusem să povestesc mi-a mai adus aminte de una din primele cărți citite la îndemnul nașei mele, Colț Alb, în care oamenii erau văzuți ca zei, erau divinizați. Și-am avut bucuria de-a mă afla în preajma câinilor toată viața—de la Bobiță al nașei mele, Saba și Panda ale vecinilor, Stinky și Alma ai universității, Pufu, Jojo și Blondi ai tatălui meu, Negruța și Fetița ale blocului, până la pezevenghiul casnic și sârmos al zeiței protectoare din vis. Din interacțiunea cu toți acești căței, am învățat ce-nseamnă să iubești necondiționat—așa cum soarele iubește viața, așa cum viața divinizează soarele... Din punctul ăsta de vedere, mă simt împlinit, ceea ce vă doresc și vouă!

Confuzii și (încercări de) clarificări (RO)

2011-04-27T13:18:00.008+03:00

Pe zi ce trece, am impresia că societatea românească înțelege din ce în ce mai puțin despre ce e vorba în sintagma „conflict de interese” și cum ar trebui să se raporteze la politica publică anticorupție a statului român. Pentru că sunt membru în Consiliul Național de Integritate, simt nevoia să clarific unele lucruri; tocmai pentru ca sunt membru în CNI, mă-ntreb dacă statutul ăsta îmi permite sa critic… Totuși, încă mai am libertate de exprimare (că nu mi-a luat-o nimeni) și-mi pot exprima gândurile fără să se-nțeleagă din asta c-aș acuza pe cineva de ceva—pur și simplu, exprim o părere personală și unele îngrijorări despre „scandalul Botiș” și, de ce nu?, despre câteva din implicațiile lui:

foto: http://www.mediafax.ro

Prima provocare vine din ideea păguboasă, imprimată în societatea românească încă din 2005, că tot ce-nseamnă corupție trebuie să ducă la soluția sângeroasă a căderii capetelor, a punerii oamenilor după gratii. De soluția sistemică, de corectare a mecanismelor care au făcut posibilă corupția, de prevenire a situațiilor similare în viitor, nu se mai preocupă opinia publică :-( Totul rămâne circumscris zonei sângeroase—dacă am primit sânge, ne liniștim și uităm; dacă n-am primit sânge, rămânem înverșunați și-ncrâncenați, până când frustrarea că n-am primit sânge răbufnește irațional, ca-n cazul unui părinte care-și bate copiii din nimic, pentru că-și aduce aminte cum n-a primit restul corect, la alimentara, în urmă cu o săptămână.

A doua provocare vine din faptul că, deși vorbim despre conflict de interese de vreo 10 ani, încă nu ne-am lămurit cei-i aia :-( În 2005, m-am opus ideii de-a include în Codul penal infracțiunea de conflict de interese (art. 253^1), pentru că mie mi se pare imposibil de probat—alternativa abuzului sau a neglijenței în serviciu (art. 246-249) îmi pare că-i este mult mai utilă procurorului. [O (in)decizie în interes public tarată de un interes personal este, de fapt, un abuz; dacă interesul personal nu era conștientizat ori intenționat, rezultă o neglijență.] Desigur, conflictul de interese este patul germinativ al corupției, însă confuzia despre conflictul de interese e exact îngrășământul necesar pentru ca buruiana sângeroasă de mai sus să crească atât de viguroasă cât o vedem azi :-(

Cea mai răspândită confuzie este cea privind incompatibilitatea, care-i o stare, în timp ce conflictul de interese e doar o situație. Ce vreau să spun cu asta?!? O stare e ceva permanent sau îndelungat, în timp ce situația e ceva punctual, limitat în timp. O stare de incompatibilitate se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor pe care (nu) le faci, deciziilor pe care (nu) le iei, (contr)actelor pe care (nu) le închei. [Folosesc și formula cu „nu,” pentru că abuzul sau neglijența se poate discuta și cu privire la neîndeplinirea unor atribuții, nu doar cu privire la îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor.] Prin contrast, o situație de conflict de interese nu se reflectă decât asupra unui lucru (ne)făcut, unei decizii (ne)luate, unui (contr)act (ne)încheiat.

De aici rezultă un mini-ghid privind analiza situațiilor de conflict de interese, pe care l-am prezentat la o conferință, la sfârșitul anului 2008. Eu definesc conflictul de interese drept situația în care, la momentul luării unei decizii, decidentul este influențat de un interes personal aflat în contradicție cu interesul public pe care trebuie să-l servească, să-l protejeze ori să-l fructifice prin acea decizie. Pornind de la această definiție, eu cred că analiza trebuie să parcurgă (cel puțin) următorii pași:

Care este (in)decizia suspectată de conflict de interese? Decidentul nu este important, în această etapă, întrucât trebuie stabilit, mai întâi, dacă există legătură între (in)decizie și atribuțiile din fișa postului.
Ce spun fișa postului și inventarul atribuțiilor legale despre acel tip de (in)decizii? Dacă acel tip de (in)decizie nu este în fișa postului, nu mai putem discuta despre un conflict de interese, ci trecem direct la abuz în serviciu.
Care sunt obiectivele instituției, respectiv ce diferențe există între tratamentul aplicat diferitelor categorii de clienți, beneficiari sau utilizatori finali ai serviciilor acelei instituții? Dacă (in)decizia de mai sus este în perfectă concordanță cu obiectivele și cu istoricul decizional al instituției, fie nu mai putem vorbi de conflict de interese, fie putem descoperi o deficiență instituțională îndelungată.
Care ar putea fi zonele decizionale expuse la conflict de interese, față de obiectivele și istoricul de mai sus? Dacă (in)decizia de la 1, aflată în sarcina funcționarului de la 2, cu obiectivele și istoricul de la 3, nu se află într-o zonă decizională vulnerabilă, din nou, lăsăm deoparte ideea de conflict de interese.
Cum se diferențiază (in)decizia de la care am pornit de alte potențiale matrapazlâcuri? Teoretic, se poate descoperi că (in)decizia de la 1 nu este influențată de un interes personal (direct sau indirect, patrimonial sau nepatrimonial), ci este influențată de alte motivații, ducând la ipoteze alternative—abuz, fraudă, înșelăciune etc.
Ce alternative existau în privința decidentului? Sigur a luat el (in)decizia suspectată la 1 sau decizia a fost luată de altcineva, iar decidentul în cauză „a semnat ca primaru’”? Se putea identifica un coleg, cu relativ aceeași poziție/calificare/experiență, căruia să-i poată fi delegată luarea acelei (in)decizii? Dacă nu, cum altfel se putea evita situația de conflict de interese?
Care a fost argumentația pentru acea (in)decizie? Dacă argumentația e corectă și e coerentă cu bunele practici în domeniu sau cu interpretarea general acceptată a legislației în vigoare, se mai poate discuta despre conflict de interese, abuz ori neglijență?
Care este situația concretă a decidentului suspectat? [După cum vedeți, persoana decidentului devine importantă pentru această analiză abia după ce au fost studiate toate celelate aspecte!] Are acest decident interese personale care ar putea intra în conflict cu interesul public pe care ar trebui să-l servească, protejeze ori fructifice? Dacă da și dacă nici alternativă n-a existat (vezi punctul 6), unde și cum se poate proba defectul din argumentație (vezi punctul 7)?

Analiza asta nu-i ușoară! Poate că eu am sărit niște pași, poate că nu m-am gândit la toate posibilitățile, poate că n-am imaginat toate încrengăturile… Însă procedura oficială privind analiza situațiilor de conflict de interese ne este necunoscută, rămânând clasificată, în ciuda repetatelor strădanii ale CNI și ale unor organizații neguvernamentale. Pericolul legat de o procedură clasificată este că, prin recurs la CEDO, adevăratele matrapazlâcuri pot rămâne iremediabil nesancționate :-( Bunăoară, (teoretic) dl Botiș s-ar putea folosi de mini-ghidul meu de analiză și-ar putea demonstra că, în cazul dumnealui, n-a fost vorba de-o situație conflict de interese, ci doar de-o aparență.

Și-aici mă simt nevoit să clarific încă o confuzie, pentru că nu toate conflictele de interese sunt la fel, respectiv nu toate sunt reale—de fapt, orice situație de conflict de interese poate îmbrăca una din următoarele forme:

aparentă—nu s-a-ntâmplat nimic ilegal sau imoral, însă suspiciunea persistă, așa încât se pot imagina proceduri pentru evitarea acestor situații, în viitor; la limită, se poate gândi completarea legislației, pentru introducerea unei noi incompatibilități, astfel încât interdicția de stare să prevină eficient aparența de situație;
potențială sau iminentă—stă să se-ntample ceva, însă prevenția este la îndemână: fie că decidentul se abține de la luarea deciziei și solicită delegarea altei persoane, fie că intervine un terț care are căderea să delege luarea deciziei altcuiva;
reală sau consumată—decizia chiar a fost luată în conflict de interese, ceea ce trebuie să atragă sancțiuni; însă trebuie să putem distinge, din perspectiva aplicării unor sancțiuni proporționale (inclusiv în ceea ce privește anularea deciziei), încă două (sub-)modalități distincte:

dacă decizia este perfect coerentă cu legea, cu obiectivele instituționale și cu istoricul decizional al persoanei, adică interesul personal, deși realizat, nu impietează asupra interesului public, respectiv
dacă decizia este contrară/deficitară față de lege, obiective ori istoric, adică interesul personal, pe deplin (sau doar parțial) realizat, a cauzat un prejudiciu interesului public.

M-am ocupat mult prea mult timp (9-10 ani) de problematica asta, pentru a putea lăsa astfel de confuzii să planeze, necorectate, în spațiul public. Doresc o Agenție de Integritate care să fie eficientă, așa încât mi-ar plăcea să nu se înece în propria-i opacitate. Dincolo de chestiunea procedurii clasificate, am mai observat o discrepanță care mă neliniștește, în privința ANI: După calculele mele, durata medie de soluționare a unui dosar este de 200 de zile (între 162 și 252, în funcție de complexitate—vezi pag. 9 din Strategia ANI), așa încât nu pot să nu mă-ntreb prin ce miracol au reușit inspectorii de integritate să soluționeze cazul Botiș în doar o săptămână—o fi avut legătură cu fertilitatea păgână, pre-creștină, care se suprapune sărbătorilor de Paști?!?

Nu mi-a plăcut de ministrul Botiș, dar chiar nu sunt convins că, în cazul ăsta, s-ar fi aflat într-un real conflict de interese; nu-mi face plăcere să-i ofer colacul de salvare, deși am convingerea că nu-l va folosi, pentru că lui chiar i-a convenit să se oprească aici… Sigur că nu-mi place discrepanța dintre retorica obiectivelor de politică publică anticorupție și practica rezultatelor obținute, sigur că nu-mi place modul în care presa relatează astfel de cazuri, sigur că nu-mi place (lipsa de) performanță a actualului cadru legislativ și instituțional… Dar, cine știe?, poate se mai deșteaptă cineva și mi se alătură în efortul de-a corecta lucrurile astea?!? Aștept cu interes :-)

Zi de sărbătoare (RO)

2011-04-25T11:55:00.004+03:00

Aseară, Mark Selby mi-a dat o lecție de profesionalism în optimile de finală de la Crucible, când a hotărât să vină, totuși, la masă, deși mai avea nevoie de 4 snookere (iar mie mi s-a părut c-a realizat 6). Putea renunța, putea pleca la cabine cu un avantaj considerabil, lăsând scorul la 11-5, dar s-a ținut scai de Stephen Hendry și-a încheiat cea de-a doua sesiune cu o victorie de 12-4. Vorba lui Marius Ancuța, comentatorul meciului pe EuroSport, dacă lăsa meciul la 11-5, ar fi fost doar semi-profesionist! [Întrucât se joacă în sistemul „cel mai bun din 25 de jocuri,” sigur că, la 13, câștigi.]

sursa: www.worldsnooker.com

Sigur că mi-am adus aminte, imediat, de versurile acestui refren obsesiv, care m-ajută, de fiecare dată, să trec peste lucrurile absurde sau idioate care se-ntâmplă în jurul meu, s-o iau de la capăt, să nu mă las! Azi e o zi foarte importantă pentru mine, pentru c-așa am hotărât, în urmă cu câteva luni, pe când mă gândeam numai la cineva și sărbătoarea mea… Nu mă las, pentru că știu ce vreau! Și voi continua să mă bat, vorba lui Coubertin, chiar dacă nu voi câștiga ;-)

Day-Dreaming over the Danube (EN)

2011-04-22T09:55:00.012+03:00

we are BDZ [or CFR]—we don’t care, we don’t have to!
Bobby Phillips

Five years ago, on the Good Friday, I received a letter about being accepted for a Master’s in European Public Affairs at Universiteit Maastricht. During the time of my studies, Romania and Bulgaria joined the European Union, so we organized a nice accession party :-) With my 4 Romanian and 4 Bulgarian colleagues, we took over Tafelstraat 13, and treated our 17 European colleagues to some great Balkan cuisine. As you’re already aware of my strong ties with Bulgaria, I guess I felt like “the most integrated” person in that dining room… But that illusion simply shattered to pieces last week, on my trip to Sofia :-(

colleagues at EPA Master 2006-2007

Romania and Bulgaria may have acceded to the EU 4 years ago, but they’re not yet integrated—at least, they’re definitely not integrated with each other! In the Integration class at AUBG (1997-98), Bobby introduced us, among others, to Puchala’s Pluralist theory, stressing on the need for increased “people-to-people interactions and transactions.” Let me tell you, from personal experience, that opportunities for such interactions across the Danube actually decreased, especially if you’re anything like me, and you don’t have a car or you don’t drive:

several airplanes are available between Sofia and Bucharest, but the price of about €250 for a round-trip is almost prohibitive, since that money can buy you at least 2, if not 3, round-trips to Brussels;
the day-train takes 10 hours to cover a little over 400 km, at a cost of about €60 for the round-trip, while the night-train no longer has a sleeping wagon;
one bus takes you there in about 6 hours (only €20 for the round-trip); yet, arriving in Sofia after 10 pm is a bitch, and traveling back by night, knees to your chest, to arrive at 6 am in Bucharest, is a bigger bitch.

There’s no poetry in this post, but a lot of bitterness :-( 10-15 years ago, the night-train had 3 sleeping cars, the day-train had cleaner wagons, the seats had cloth covers, rather than vinyl. A combination of buses was available, via Ruse, for less than 6 hours. [I never took the plane, as a student!] Similarly, the 300 km from Bucharest to Varna, on the Bulgarian seaside, takes 6 to 8 hours by bus, as there’s no direct train available. As long as Romanians and Bulgarians can’t cross the Danube easily, to interact and transact, to learn more of their mutual needs and interests, we may be members of the European club, but we’re not integrated :-( Not by a long shot!

I need improved infrastructure to link Romania and Bulgaria. Only one decrepit bridge at Giurgiu-Ruse is not enough! The bridge at Vidin-Calafat will be completed in 2017, if we’re lucky?!? I know it’s crazy to be dreaming of more bridges at Oryahovo-Bechet, Turnu Măgurele-Nikopol, Zimnicea-Svishtov, Tutrakan-Oltenița and/or Călărași-Silistra, but Maastricht has 4 bridges (one pedestrian) over the Maas, and I’m used to greater mobility… Still, I’m open to compromise—if bridges take lots of time and money to complete, please, PM Boc and PM Borisov, invest half the money into research, and give me the RO-BG environment-friendly flying car by 2020! ;-)